Dysphoria: Disforie În Iubire

Capitolul 7: Suflete colaterale

- Amélie!
Elise îşi întâmpină prietena cu un zâmbet larg pe faţă, alergând entuziasmată către aceasta. Fata se întoarse brusc şi o fixă cu privirea de parcă avea parte de un şoc.
- Eleh! ţipă cu putere, sărind în sus precum un copil. Te-am căutat peste tot!
Fata chiui, apoi, din pricina entuziasmului împărtăşit de Elise şi o lăsă pe blondină să o cuprindă în braţe. Amélie îi era prietenă de aproape 5 ani; studiile sale la facultate, însă, îi împiedicase planurile de a se mai întâlni şi cu surioara lui Aiden. Aici mai intervenea şi distanţa, o altă piedică pusă prieteniei lor. Au reuşit, însă, cu perseverenţă, să menţină -mai mult sau mai puţin- prietenia; asta era ceva cu care Elise se mândrea. Se priviră cu lacrimi de fericire în ochi, râzând aşa, pur şi simplu.
Amélie era o fată pe care nu o puteai descrie niciodată precis. Nu se putea spune despre ea că era mult prea complicată, dar nu puteai, în niciun caz, să spui că era o fiinţă simplă; tipic unei studente la arte. Îmbrăcămintea ei era inspirată din mai multe stiluri, dar predomina o oarecare nuanţă de gusturi mai întunecate; artistic vorbind. Îşi ascundea cearcănele cu prudenţă sub ochii gri-albăstrui, înfățișând mereu un zâmbet pe jumătate întreg, parcă timid, dar care arăta, însă, o oarecare siguranţă pe sine. Părul îi era vopsit într-un roşu spălăcit, ducând spre o nuanţă de roz printre care se regăseau şi câteva şuviţe blonde, ascunzând culoarea naturală a părului ei, iniţial întunecată şi acoperindu-i parţial obrazul stâng. În ochii Elisei, Amélie era, cu trup şi suflet, o întreagă galaxie în continuă transformare. Mâinile ei palide erau acoperite cu julituri şi cicatrici care mai de care din pricina căderilor nervoase cu care studenta se confrunta; o ducea pe Elise cu gândul la fratele ei, moment în care oftă greoi, privind asfaltul. Amélie îi ridică capul cu două degete.
- Bippidyboop, spuse rânjind, pe o voce mult prea inocentă pentru a fi luată în serios.
- Bipidi-ce?
Fata începu să râdă copios şi o îndemnă pe Elise să meargă alături de ea; cum nu o prea interesa ceremonia de deschidere, o urmă fără ezitare, râzând de asemenea. Nu se putu abţine din a o mai lua încă o dată în braţe cu acelaşi entuziasm ca prima oară, gest ce aproape că o făcu pe Amélie să îşi scape sketchbook-ul de sub braţ.
Trecuse mai mult de un an de când nu o mai văzusem pe Amélie. Energia ei mă făcea să mă cutremur, puterea ei spirituală fiind mult mai mare decât a mea. Avea mult mai multă experienţă; prin urmare, deţinea putere asupra mai multor abilităţi. Prezenţa ei era una dominantă, dar blândă. Cu mine, cel puţin.
Cât colindam pe coridorul liceului, Amélie vorbea cu armonie în glas despre logodnicul ei, Vladimir. Se potriveau perfect, completându-se unul pe celălalt din toate punctele de vedere, atât spiritual vorbind, cât şi artistic sau raţional. Se răciseră mult în trecut, însă posibilitatea ei de a fi, în sfârşit, în acelaşi loc cu el o făcea să chiuie într-una pe măsură ce vorbea despre el. Ochii îi sclipeau şi încerca cu greu să nu se bâlbâie. O înţelegeam perfect; obişnuiam să reacţionez aşa chiar eu până când am realizat cât de dobitoci pot fi unii "aşa-zişi" bărbaţi... Inclusiv fratele meu, uneori. Am preferat, aşadar, să rămân singură şi să mă concentrez mai mult pe ultimul an de liceu pentru a nu ajunge ca Aiden, repetându-l. Dacă aş fi vrut să îmi irosesc timpul lăsându-mă distrusă de alte fiinţe, totul din pură plăcere, aş fi făcut-o de mult. Însă, după toate sfaturile primite - inclusiv din partea Amei, cum îi spuneam eu - am preferat să las asta pe mai târziu în viaţă, când voi simţi în totalitate că acel străin pe care va urma să îl cunosc va fi alesul. Mă bucuram, însă, că după toţi pumnii primiţi de Amélie din partea vieţii, reuşise să găsească pe cineva ca ea: imperfect în cel mai superb mod posibil. În ciuda faptului că nu era nimic oficial, îmi puteam imagina cum ar fi arătat cei doi în câţiva ani; încă împreună, alături unul de celălalt.
- ... Şi oh, Doamne, deşi am atâtea lucruri de căcat pe cap şi mult prea puţin timp la dispoziţie pentru a le face pe toate, nu l-aş putea lăsa. Dar cred că îţi poţi imagina şi tu câte pretenţii au cei de la arte. Am atâtea de făcut...
- Ştiu, Amélie. Ştiu asta încă de când mi-ai spus prima oară despre el, am râs. Mă bucur enorm că aţi reuşit să treceți peste toată perioada aceea rece. Şi nu te îngrijora, cu facultatea va fi bine.
- Crede-mă că şi eu sunt încântată. Şi sper din tot sufletul.
Îşi duse mâna la piept, oftând greoi, de parcă cineva îi luase o bucată de stâncă de pe inimă. Am surâs. Am hotărât să părăsim incinta liceului, îndreptându-ne spre un mic spaţiu verde situat aproape de clădire, la o jumătate de staţie de autobuz distanţă. O priveam pe Amélie cum studia mediul din jurul ei cu zâmbetul pe buze. Nu cred că mai ajunsese vreodată până atunci în zona liceului meu. Era o zonă destul de aglomerată, dar frumoasă. Am luat loc pe o bancă, înşfăcându-mi ghiozdanul pentru a-mi căuta pachetul de ţigări. Spre deosebire de Aiden, eu fumam din pură plăcere. Amélie râse şi îşi cotrobăi prin buzunarele gecii de piele, similară cu a mea, scoţând la iveală o ţigară electronică. Plănuia să se lase şi cred că nu mai avea mult până să o facă cu adevărat. Mi-o dădu chicotind, iar eu o priveam confuză.
- Încearc-o, măi! Ştiu cât de invidioasă erai pe schemele pe care le făceam cu ea pe vremea când vorbeam pe Skype.
Am zâmbit larg şi aproape că am sărit în sus de fericire, ridicându-mă de pe bancă şi cuprinzând-o din nou în braţe. Eram recunoscătoare pentru faptul că persoana care mă ajutase să mă confrunt cu orice problemă timp de atâţia ani se afla, în sfârşit, în faţa mea. Chiui scurt, ţinându-şi respiraţia. Energia ei parcă pocni când îmi fixă privirea cu a ei, făcându-mă să mă cutremur.
- Eli', spuse grăbită, eşti bine?
- Bineînţeles! De ce întrebi?
Nu apucasem să îi dau drumul din braţe, căci mă prinse de mijloc şi mă trase uşor înspre ea chiar înainte să simt cum cad din picioare. Mă ajută să mă pun pe bancă şi mă privi îngrijorată, stătu o clipă pe gânduri, tuşi şi îmi puse, ulterior, o mână pe frunte. Plecându-mi capul în pământ, am simţit cum o durere de nedescris îmi străpunge pieptul. Am simţit, de asemena, cum mi se taie respiraţia şi am privit aleatoriu în spatele ei. Aiden? Aiden, ce dracu' ai făcut?
- Elise, continuă să te concentrezi. Eşti mai puternică de-atât.
- Dar...