Dysphoria: Disforie În Iubire

Capitolul 11: Fără sens

Fumul de ţigară şi privirea sub care mă aflam erau singurele lucruri care îmi alinau sufletul. Simţeam urme vagi de amprente pe pielea mea şi o nevoie prostească de a-mi muşca buza. Priveam în gol, încă zbătându-mă pentru a înţelege ce mi se întâmplă. Auzeam, în surdină, un cântec de chitară şi nişte voci familiare, însă bănuiam că este doar imaginaţia mea.
Rămâi cu mine.
Am scâncit scurt, clipind de repetate ori pentru a încerca să mă trezesc la realitate. O priveam pe Elise de undeva din depărtare; mă simţea aproape, însă era prea prinsă în discuţie cu Amélie pentru a mă lua în seamă. Zâmbeam în sinea mea, în ciuda confuziei cu care mă confruntam. Reţinusem de prin ceva lecţie de clasa a X-a că memoria este selectivă, însă continuam să mă întreb de ce nu mi-aş fi putut selecta singur amintirile. Poate nu s-ar mai fi ajuns aici de aş fi putut asta. Amari mă bătu uşor pe umăr, făcându-mă să tresar ca ars; zâmbise la fel de strâmb precum o făcusem şi eu.
- Nu toţi îngerii sunt meniţi să zboare, îmi spuse.
- Asta nu înseamnă că nu pot încerca.
- Cu aripi frânte, prietene?
- Dintotdeauna.
Am surâs, simţindu-mi pieptul străpuns de o oarecare durere blândă; de dor, de nostalgie, de naiba ştie ce. Aş fi vrut să mă întorc cumva, prin absurd, în trecut şi să mă las purtat de vagile amintiri pe care le aveam, cioburi de sticlă în care ajungeam să mă tai mereu din cauza neîndemânării mele. Priveam în gol, lăsând fumul să îmi ameţească simţurile.
- Trăieşti în iluzii, prietene... În umbre fantomatice ale trecutului şi ale fanteziilor tale. Nu îţi mai dai seama ce se întâmplă în jurul tău sau înăuntrul tău, iar asta ne afectează o toţi. Te pierzi.
- Nu sunt singurul. Fiecare om se pierde câte puţin în fiecare zi. Până şi tu; dar, bineînţeles, nu ne dăm seama decât de cel de lângă noi. Niciodată de sine.
- Nu este vorba de asta. Nici nu ne dăm seama de cât de repede zboară timpul, uneori; cred că ştii asta mai bine ca mine.
- Cu siguranţă, am râs. Spiritul tău a călătorit prin secole de generaţii, iar tu îmi spui că ştiu mai bine decât tine cât de repede trece timpul fără a ne da seama? Ei bine, nu. Nu ştiu, Amari. Nici nu ştiu dacă mai trăiesc după ceva noţiune a timpului. Mă simt pierdut în timp şi spaţiu. Uneori, trece atât de greu încât o consider o simplă tortură psihică, complet inutilă.
- Aiden, nu te pot contrazice. Uneori încercăm să zburăm atât de sus încât aripile noastre ajung să se ardă; aşadar, ne prăbuşim mai tare decât ne-am fi imaginat. Alteori nu ne mai întoarcem vreodată cu picioarele pe pământ. Tu eşti prins undeva la mijloc între astea două.
- Mă minţi, am râs ironic, mârâind uşor.
- Încerc să te trezesc la realitate, Aiden. Scorpia aia te-a pierdut acum mult, mult timp, dar asta nu înseamnă că veninul ei a dispărut din sângele tău.
- Spune-mi ceva ce nu ştiu, Amari.
Mi-am sprijinit coatele de genunchi, privind în gol în timp ce lăsăm, încă o dată, fumul greu de ţigară să mă înece, să mă scape cumva de tot rahatul ăsta. Ea tăcea, timp în care analizam fiecare cuvânt din mintea mea, fie el smuls din conversaţie sau nu.
Cât despre îngerul pe care-l ştiai alături...
- Poftim?
- Aiden, uită-te un pic în jurul tău. Spune-mi, după ce cercetezi cu atenţie, ce vezi. Ce observi?
Fără a-mi îndrepta privirea înapoi spre ea, mi-am ridicat uşor privirea, urmărind cu atenţie fiecare mişcare. Săream jucăuş de la frunză la frunză, admirând felul în care Soarele încerca să pătrundă printre ele. Una din ele se desprinse odata cu briza uşoară de vânt ce îmi gâdila obrajii. Îi urmăream cu precauţie traiectoria spre asfalt, pierdut fiind cu gândul în altă parte, pe alte tărâmuri. Îmi aruncasem atenţia în gol, lăsând diverse sentimente amestecate să îmi străbată corpul. Îmi era greu să respir din pricina unor fiori ciudaţi, fluturi disperaţi ce se zbăteau sub pielea mea. Vedeam fragmente de imagini şterse; se reflectau în capul meu precum nişte cioburi aflate în neant din care nu înţelegeam mai nimic. O vedeam pe ea; mai bine spus, le vedeam pe ele. Privirile. Zâmbetele. Atingerile. Sărutările. Iubirea.
- Rămâi cu mine, Aiden.
Vocea angelică se spărgea în ecouri dureroase în capul lui. O vedea, parcă, înfățișată în faţa lui. O văzu, mai întâi de toate, pe diavoliţa care îi frânse lumea în palme, dar când se repezi să o cuprindă de gât, silueta sa se prefăcu în îngerul pe care el l-ar fi dorit, însă pe care-l simţea, acum, distant, de parcă nu îl merita. Simţea cum ruinile clarităţii sale mintale se prăbuşesc peste el pentru o a doua oară în ziua aia. O dorea pe această fată care îi furase privirea în curtea liceului mai mult ca niciodată acum că îşi dădu seama cât de multe are de recuperat. Ar fi vrut să facă asta alături de ea, căci simţea că ea este cea care i-ar fi rămas alături.
- Şi totuşi...
Rămăsesem încremenit. Mă simţeam desprins de aşa-zisa realitate, pierzându-mă în nişte răspunsuri pe care nu le-aş fi putut înţelege, oricât aş fi vrut. Fiecare secvenţă îmi pătrundea în suflet precum un drog, provocându-mi o stare de confuzie euforică, fără pic de sens. Nimic nu mai avea sens. Nimic nu mai are sens. Cu cine să rămân? Ce să fac? Ce am făcut? Priveam în jurul meu confuz, înclinându-mi capul încolo şi încoace. Mă simţeam ameţit. Totul părea schimbat; şi totuşi, parcă era la fel. Frunzele cădeau pe asfalt cu uşurinţă, parcă aşteptându-şi rândul. Razele de lumină se ascundeau timide în spatele norilor, lăsând briza de vânt să domine atmosfera. Ţigara mi se stinse de mult. Cântecul de chitară fusese înlocuit de cântecul macabru al ciorilor. Pieptul îmi era străpuns de o senzaţie bizară, iar mintea mea era inundată de o linişte mormântală, bântuită de amintiri haotice, însă vagi; mult prea vagi pentru a mai fi luate în seamă.
Nu m-ai iubit niciodată!
O iubisem, aşadar. Amintirile îşi făcuseră prezenţa, în sfârşit, în capul meu şi pot spune că o iubisem; iubisem pentru o a doua oară. Orbeşte, prosteşte şi fără pic de îndemânare. Dar iubisem. Sau, cel puțin, aşa credeam. Poate că a avut dreptate. Poate că nu am fost în stare să o iubesc vreodată, motiv pentru care a plecat şi motiv pentru care m-am lăsat pierdut în propria-mi lume, chinuindu-mă să schimb un trecut care nu va putea fi niciodată schimbat. Persoana căreia îi spuneam înger plecase de mult; o parte din mine odată cu ea.
Şi iată-mă aici. Priveam pierdut în jurul meu. Gâtul îmi era uscat; chiar de n-ar fi fost, nu-mi puteam găsi cuvintele. Îmi încleştasem pumnii, privind cicatricele precum un prost. Lacrimile stăteau să îmi cadă pe obraji.
Timpul zboară incredibil de repede, Aiden.
Vocea din capul meu mă făcuse să tresar. Cu mâinile-mi tremurânde căutăm pachetul de ţigări, nerăbdător să las fumul să mă cuprindă precum un prieten vechi. Mă regăseam, pentru a nu ştiu câta oară, pierdut în propria nebunie. Sau aşa credeam. Sincer să fiu, nu ştiam ce să mai cred, pe cine să mai cred sau în ce să îmi mai pun încrederea. Amari avea dreptate. Conştientizasem, abia atunci, cât de repede mă apropiasem de o toamnă târzie, purtându-mi aripile arse cu o mândrie oarbă. Aşteptam să mă izbesc de asfalt.