Dysphoria: Disforie În Iubire

Capitolul 1: Incipit desprins din taine

Degetele mele nesigure se jucau grijulii pe pielea ei. Îmi zâmbea. O aveam doar pentru mine. Îşi muşca buza, îndemnându-mă să o cuprind în gheararele iubirii, iubire după care tânjise atât. Mă cutremuram. Energia îmi alerga rapid prin vene. Inima-mi bătea prea tare. Respiraţia îmi era greoaie. Fluturi se zbăteau sub pielea mea, făcându-mă să mă cutremur din nou şi din nou. O fixam cu privirea, o cercetam prin atingeri. Îmi marcam teritorii prin urme vagi, urme pe care doar noi le puteam vedea. 
- Rămâi cu mine, îmi şoptise.
Se juca pe spatele meu, lăsând mici urme usturătoare. Ne vedeam corpurile reflectându-se în geamul din dreapta noastră. Sclipeau în roşu. În ochii săi aurii puteam vedea reflexia verzuie a ochilor mei, mai aprinsă ca niciodată. Îmi cuprinse părul între degete şi-l strânse. Se simţea bine. Mă simţeam puternic. 
Îmi şoptise numele, lăsându-şi vocea să se spargă în ecouri. Dispăruse, dar ecourile continuau.
M-am uitat derutat în jur imediat ce mi-am auzit porecla repetându-se. Nu îmi puteam da seama de unde venea acea voce mult prea familiară. Totul devenea neclar. Mi-am dus degetele la tâmple, mârâind încet. Nu îmi puteam ţine ochii deschişi. Ceva sau cineva îmi dădea energia peste cap. Scânceam confuz.

- Psycho'!

Am tresărit brusc, deschizând ochii. Soarele îmi invadase subit privirea cu raze blânde, făcându-mă să mă strâmb involuntar când încercasem să zâmbesc. Am tuşit o dată şi am clipit de repetate ori pentru a lăsa la iveala şi restul perspectivei pe care o aveam asupra camerei. Gâtul îmi era uscat, obrajii îmi erau netezi din pricina lacrimilor uscate, iar cearceaful de pe pat arăta  în ultimul hal. Nu am apucat să mă ridic, căci am simţit o pernă izbindu-se de faţa mea.
A râs, pramatia.
- Trezirea, frăţioare. Avem liceu azi.
Am căscat confuz, am azvârlit perna cât am văzut cu ochiul şi m-am dus în paşi leneşi la toaletă. M-am clătit rapid pe faţă, pierzându-mă în reflexia propriilor ochi pe măsură ce încercam să pricep cât de repede trecuse o lună. O lună şi trei zile. Am strâns marginea chiuvetei în mâini, simţind cum se crapă uşor din cauza presiunii.
- Nu poţi continua aşa...
- Ştiu, Elise!
Mi-am ţinut respiraţia când am întors capul, realizând că urlasem la sora mea; din nou. Mi-am încleştat maxilarul.
- Ştiu asta...
Am înghiţit în sec şi mi-am făcut loc pe lângă ea. Mimica ei era una monotonă, de parcă era mai mult decât obişnuită cu dificultatea de a mă controla. Încercase să râdă, dar îi ieşise, în schimb, un chicot trist, lipsit de vlagă. Îmi simţea suferinţa şi uram asta.
M-am îmbrăcat lejer în primele haine găsite, verificând telefonul constant. Aşteptam un semn mult dorit de la persoana căreia îi spuneam înger.
Nu. Nu puteam scăpa de demoni. Nu-mi puteam uita amintirile. Nu-mi puteam frânge sentimentele, oricât de frântă mi-ar fi fost inima deja. Nu o puteam uita, la dracu'.
Dar aveam scăparea asta a mea; prima persoană care a îndrăznit să mă ridice după toate căzăturile primite de-a lungul anului. Primul înger.
Niciun semn, însă, de la ea. De la niciuna din ele.

***

Elise avea emoţii. Stăteam tăcut în spatele ei, cufundându-mă în întuneric. Stăteam pe jos, sprijinit de şifonier, cu mâinile încrucişate la nivelul gurii, ranjind. Mă asigurasem că nu mă văd din acea perspectivă, deşi eu vedeam clar ecranul calculatorului. 
- Mi-e frică. 
- Nu îţi este frică, eşti doar plină de emoţii. 
Elise roşise. Întorsese capul brusc când sunetul specific unui apel pe Skype începuse să răsune în căşti. A tresărit.
Am privit atent. A răspuns. iar apoi am văzut-o. I-am fixat privirea; îmi tăiase respiraţia. Nu mai văzusem în viaţa mea nişte ochi atât de superbi. În ei se reflecta, parcă, Soarele. Simţeam cum îmi vibrează în energia în vârful degetelor, aşa că am mârâit înfundat. Nu mă puteam da de gol, oricât de greu mi-ar fi fost să mă controlez.
Elise era încă roşie în obraji. Timidă ca de obicei, se chinuia să schimbe câteva vorbe. Tremura toată, încercând să vorbească cât mai încet. 
Eu, din întuneric, analizam atent fiecare mişcare a fetei. Acel zâmbet hotărât, acea privire superioară dar blândă, acel păr roşcat căzându-i pe umeri, pe geaca simplă de culoare kaki deschis. Se afla într-un atelier decorat cu diverse lucrări de artă; mi-a luat ceva să îmi dau seama că lucra chiar ea la una.
Mă simţeam ciudat. Ceva îmi gâdila interiorul pieptului, făcându-mă să vreau să o privesc mai de aproape. 
Continuam să stau în tăcere, privind ecranul.
Fata îmi părea extrem de cunoscută, deşi... Nu o mai văzusem niciodată până atunci. Mă simţeam dubios, de parcă mă simţea acolo, chiar dacă nu mă putea vedea. Mă simţeam de parcă ştiam că o voi cunoaşte într-o zi, sau... De parcă o întâlnisem într-o altă viaţă. 
"Elise."
- Hm? 
"Cred că ea este aleasa."
Elise a pufnit uşor, tuşind apoi. Văzusem mimica confuză dar îngrijorată a roşcatei, fără să pot auzi ce spunea. Rânjeam. Şi totuşi, mă întrebam... Ce mi se întâmplă? Toate gândurile alea întortocheate, toată starea aia ciudată... Îmi venea să râd de mine însumi. 
"Cred că glumeşti."
Vocea Elisei răsunase cu ecou în mintea mea. Oftasem uşor. Observasem ochii roşcatei fixând-o pe Elise cu privirea de parcă simţea conversaţia noastră telepatică. Nu băgase de seamă, însă. Zâmbisem.
"Îţi voi demonstra."
- Vise...
Începusem să râd în sinea mea. Elise începu să se bâlbâie către monitor.
- Ăăă, am şi eu câteva vise legate de artă, spuse într-un final. Din păcate...

***

- Te pierzi, frăţioare...