Dysphoria: Disforie În Iubire

Capitolul 9: Atemporalitate

Şi aşa a fost...
Lacrimile mi se imprimau cu uşurinţă pe filele caietului, lăsând mici urme şifonate. Mă pierdeam, din nou, prin propriile gânduri, parcă abia trezit din propriile iluzii. Nu cred că mai eram conştient de ceva anume. Mi-am aruncat stiloul aleatoriu, cuprinzându-mi propriul chip în palme.
Ce dracu' a fost?
Îmi încleștasem maxilarul, mârâind. Îmi venea să urlu cât mă ţineau plămânii. Îmi lăsasem pumnii să cadă greoi pe masă, ridicându-mă brusc. Îmi priveam cuvintele înşirate pe hârtie complet nedumerit; le citeam printre rânduri, atunci neclare din pricina lacrimilor. Pierdusem. Sincer, nici nu mai ştiam ce naiba pierdusem, dar mă simţeam precum un trup frânt de gloanţele unor necunoscuţi; pericole ce mă pândeau din umbre.
Ale dracului umbre!
Mi-am azvârlit caietul de pe masă într-o scârbă de nedescris, lovind, din nou, bietul obiect din lemn. Nu îmi făcuse nimic, ce-i drept, dar îmi era în cale; prin urmare, îmi era cel mai apropiat. Am început să râd isteric, îndepărtându-mi lacrimile de pe obraji.
- Oare nu aş fi putut, la naiba, să lovesc atunci când îmi stătea ea în cale?
Nenorocitele de voci îmi răsunau cu ecou în minte, provocându-mă să râd mai tare doar pentru a le acoperi. Îmi veneau atâtea persoane în minte odată cu acel 'ea', dar numai una era blestemata care îmi dăduse întreaga lume peste cap. De parcă asta nu era suficient pentru a-i satisface setea, a trebuit, pe de-asupra, să mi-o rupă în două şi să îi dea foc.
- Îţi mulţumesc, iubito!
Propriul râs mă băga în sperieţi, dar nu mă puteam opri. Nu voiam să mă opresc. Voiam să las totul din mine să iasă, chiar dacă ştiam prea bine că asta nu ar fi rezolvat absolut nimic. Fragmente desprinse din variantele alternative ale trecutului şi din dorinţele mele încrucişate străpungeau orice strop de claritate mintală pe care o mai aveam, dar nu aş fi putut uita momentul ăsta în veci, bineînţeles. Nu aş fi putut uita urletele care se spărgeau în pereţi, ţinându-mi acea companie macabră de care aveam nevoie. Ecouri peste ecouri, care mai de care. Nu aş fi putut uita şiroaiele de sânge care îmi pătau pielea: era suficient de palidă pentru a crea un contrast perfect. Mă îngrozea, mai presus de toate, faptul că nu a fost mereu doar propriul sânge cel ce-mi delecta foamea. Răni peste răni, susţinute de râsete isterice, lăsate la iveală din aşa-zisa nebunie cu care ceilalţi spuneau că mă confruntam.
Nebunie pe dracu', căci se spune că ăia nu sunt conştienţi de ceea ce fac!
Nici că eu aş fi fost. Şi totuşi, reţineam fiecare strop de suferinţă -fie ea psihică sau fizică- simţit de parcă ar fi fost ieri, dacă ar fi existat un ieri, sau un azi, sau un mâine. Nu mai ţineam cont de timp. Ei spuneau că timpul vindecă răni, însă eu vedeam numai cum îmi oferea altele în plus; mai multe, mai adânci, mai greu de vindecat. Pierdusem orice noţiune a timpului sau a spaţiului sau a ce ar mai fi trebuit eu să păstrez în conştient. Asta dacă ce aveam eu în tărtăcuţă se mai putea numi conştient. Numai conştient nu mă simţeam eu.
Trecutul meu era o mizerie colosală, construită din fragmente fărâmițate şi iluzii fantomatice ale viselor -sau ale coşmarurilor- mele.
Fata pe care o iubeam cu trup şi suflet s-a dovedit a fi o scorpie în toată firea, o diavoliţă în ochii căreia eram un simplu prost. Da, am fost un dobitoc mult prea indulgent cu faptele sale, nişte păcate ordinare, gravate pe sufletul meu precum nenorocitele de iniţiale care vor rămane veşnic în scoarţa unui biet copac. Eram acel dobitoc care o iertase pentru fiecare abatere, pentru fiecare înşelăciune, pentru fiecare bucăţică de suflet pe care mi-o devora din priviri şi sărutări. Oh, da, am fost un simplu prost care avea nevoie de acea iubire otrăvitoare pentru a supravieţui, fără să îmi pot da seama că ea devenise un simplu drog care nu făcea nimic altceva în afara faptului de a mă ucide printr-o aşa-zisă satisfacţie. Ajunsese să-mi fie Luna de pe cer, scorpia; mă împiedica să văd orice altă parte a galaxiei. Ajunsese să îmi fie totul; renunţasem la tot ce aveam doar pentru a-i face ei loc, pentru a-mi provoca singur o moarte -sufletească şi trupească- lentă şi dureroasă. A lăsat în urmă o întreagă istorie pentru care nu aş fi avut niciodată destul timp de irosit.
Îngerul care mă ridicase din ruinele propriei lumi a sfârşit sfărâmat în ghearele orgoliului meu; iubire dusă pe apa Sâmbetei, distrusă orbeşte de prostia mea. De ce? Pentru că mi-am lăsat toate umbrele alea prosteşti, născute dintr-o suferinţă fără rost, să mă împiedice. Să mă împiedice să încerc, măcar, să văd cum se simte o iubire adevărată, iubirea pe care ea mi-ar fi oferit-o în ciuda tuturor avertismentelor primite de ceilalţi.
O făcusem a mea, la dracu'! Era a mea; îngerul meu, iubita mea.
O iubisem aşa cum eram, cu inima frântă şi ura în frunte, exact aşa cum era, copil naiv ce mă iubea sincer. Iubisem fiecare privire, fiecare zâmbet, fiecare sărut, fiecare atingere, fiecare geamăt. Ca de obicei, oare? Tânjeam după iubirea ei, după acea şansă pe care mi-o oferise; era o dragoste divină între noi, un sentiment pe care nu mi l-aş mai fi scos, vreodată, din adâncul sufletului... Motiv pentru care o facusem să fie doar a mea. 
Deci aşa a fost...
Am uitat, pur şi simplu, fiecare sacrificiu în parte. Fiecare amintire, fiecare urmă de dragoste simţită alături de acest înger. Dragoste nepreţuită, uitată printre speranţele false care mă doborau de fiecare dată când încercam să lupt, pentru o a doua oară, alături de cineva; de ea. Dar a trebuit, la un moment dat, să fug cu laşitatea în cârcă, abandonând totul prin cenuşa propriilor sentimente, fugind orbeşte de colo-colo, oprindu-mă aleatoriu doar pentru a încerca să mă simt ca acasă. Şi bineînţeles că tot eu regret, căci, în cele din urmă, a fost greşeala mea.

Nici nu mai ştiu cum se simte să fi acasă.
Nu ştiu nici cum de am continuat în goana asta a mea copilăroasă, pornită nicicând, cu destinaţia stabilită undeva prin nicăieri, sperând să ajung cândva, poate niciodată, să străbat necunoscutul în care m-am lăsat pierdut.
Nu, nici eu nu înţelegeam ce naiba mi se întâmplă. Încercam, în zadar, să nasc sensuri din non-sensuri. Nu înţelegeam ce scriam, ce făceam, ce gândeam sau ce simţeam. Nu ştiam ce scop ar fi trebuit să urmez, ce persoane să iubesc, ce demoni să calc în picioare, ce îngeri să las să zboare.
Tânjeam după iubire; după sărutări otrăvitoare, fie ele fatale sau vindecătoare. Tânjeam după atingeri simţite cândva, fie ele desprinse din flăcările Iadului sau din fructele Raiului. Tânjeam după Paradisul pe care l-am lăsat să se prăbuşească în orgoliu, suferinţă şi ură, în invidie şi isterie, într-o nebunie otrăvitoare, drept crezută psihopatie.
Oh, da, în ochii celorlalţi eram văzut drept un monstru; un psihopat cu sânge la bot şi inimi frânte sub bocanci.
Mai puţin de ele, de câteva persoane care mă ajutaseră să nu mă pierd în marea asta de coşmaruri inevitabile pe care le întâmpinam mereu ca pe un rău necesar. De un înger, de un demon, de o soră încăpăţânată ale cărei galaxii ar fi ajutat-o să de înalţe mai mult decât aş fi putut eu. De fericire impusă prin isterie, dar şi de lumea asta plăpândă, arsă din temelii de oamenii a căror suflete s-au pierdut în vid.
Apoi mai era fata asta, o creaţie superbă a necunoscutului, apărută în viaţa mea cu amprente mult prea vagi pentru a le fi trecut atât de devreme printre filele vieţii; şi totuşi, fluturii pe care atingerile ei mi le aduceau nu s-ar fi comparat cu nimic de până atunci. Nu aş fi pomenit-o, momentan, nici măcar stelelor. O păstram pentru mine, undeva la suprafaţă; suficient de adânc, însă, pentru a nu fi văzută, dar suficient de sus pentru a fi lăsată uşor la iveală, fără să-mi mai străpungă şi ea, la rândul ei, sufletul.
'Şi aşa a fost.'
Cu o ultimă gură de aer înecăcios, tras adânc în piept, Aiden îşi luă bricheta, dând foc caietului care zăcea, mai devreme, la pământ, precum trupul său acum nu ştiu câte zile, moment în care gustase, pentru a nu ştiu câta oară, din fructele otrăvite ale iubirii.
Şi aşa a fost sfărâmată o altă fâşie din faţa ochilor lui, din calea sa, din posesia sa. Privea flăcările fără pic de regret, lăsându-şi, din nou, gândurile să îi zboare prin fiecare moment în care credea, cândva, că iubea.

Mâinile sale pline de răni erau, acum, sprijinite de chiuvetă. Ochii săi, aţintiţi la propria reflexie, erau plini de lacrimi amare. Simţea, încă, pe buzele-i crăpate, amprenta unui sărut peste care-şi trecea, cu amărăciune, vârful limbii. Lăsă la iveala un zâmbet strâmb, bucuros că se trezise, în sfârşit, la o aşa-zisă realitate. Privea cu jind spre uşa încăperii, lăsată între-deschisă şi oftă cu putere, râzând sec.
- Şi aşa a fost, huh?...