Dysphoria: Disforie În Iubire

Capitolul 13: Un fel de paranoia

Mi-am trecut degetele peste obrajii umezi, înlăturându-mi gluga de pe cap care, până la urmă, nu îmi era de niciun folos. Inhalând mirosul de nicotină imprimat în pielea mea, am continuat să râd batjocoritor, fără să îmi pot da seama de ce o făceam mai exact: râdeam de mine însumi, sau de ele?
Fiori blânzi îmi traversau şira spinării. Simţindu-mi energia clocotind în vene, mi-am încleştat pumnii, pregătit de orice. Ceva în mine ardea, dar nu puteam să îmi dau seama de ce sau ce simţeam mai exact, motiv pentru care stăteam acolo, înmărmurit, fixând cu privirea fiecare detaliu din faţa mea.
Refuzam să accept faptul că, încetul cu încetul, pierdeam din nou acel strop de realitate de care mă agăţasem cu disperare.
Simţeam o scânteie anume de pericol, însă, după câteva momente de stat pe gânduri, am realizat că nu avea de-a face cu mine, deşi eu eram, probabil, cel care o atrăsese acolo.
Mi-am îndreptat privirea în mod involuntar undeva în dreapta mea, moment în care am văzut-o. Stătea, pur şi simplu, acolo; o făptură mândră, fantomatică, ascunsă printre copacii pricăjiţi, privindu-mă cu setea aceea specifică ei, de a mă descotorosi de ultima urmă de vlagă pe care o mai aveam în corp.
Am scos un mârâit slab, captivat, fiind, de jocul iluzoriu în care mă prinsese: dispărea, apărea, dispărea şi apărea din nou, totul într-un ritm aparte.
Acest joc...
Sliueta mă îndemna, prin simpla ei prezenţă, să mă apropii. Mă simţeam de parcă substanţele de care obişnuiam să fiu dependent se aflau din nou alături de sângele meu, captivându-l, făcându-mă să mă mişc, fără intenţie, înainte. Nu mă puteam împotrivi tentaţiei de a păşi înspre ea.
M-am lăsat purtat de instinct de-a lungul unei poteci bătătorite, pierzându-mă printre mormanele de frunze moarte; câteva dintre ele îmi delectau auzul de fiecare dată când le auzeam fărâmiţându-se sub tălpile mele...
Şi atunci, privind-o, pierdut pe undeva prin propria mea conştiință, zbătându-mă în a-mi ține vocile bestiale ale sufletului înlănțuite, am realizat:
Aş fi sfâşiat gâtul a zeci de oameni de fiecare dată când aş fi avut ocazia.
Îmi stă în instinct.
Merg pe stradă, adulmec prada şi îmi încordez corpul, fiind gata să sar la atac. Îi simt pe fiecare în parte. Din priviri, din parfumuri, mimică, gestică, vibraţii.
Precum un prădător.
- Până la urmă, asta voiai... Nu-i aşa? Asta voiau toate...
Mi-am pândit oamenii; primii erau cei mai apropiaţi, iar asta de zeci de ori, din umbre, în timp ce dormeau.
Cele mai dragi persoane, cele mai iubite.
Cu unghiile ascuţite, sau cu un cuţit la spate. Nici nu ar fi ştiut ce îi aşteaptă. Ele mă îndemnau la un ospăț pe cinste, mă tentau cu ideea de a fi autorul unui adevărat masacru, din pura plăcere de a-ți delecta simțurile cu sânge proaspăt şi teroare.
Sfâşăie, sfârtecă, rupe, jupoaie...
Mai mult, mai adânc... Mai mult, mai cu sete...
Am salvat zeci de persoane; ulterior, le-am făcut să mă urască din simpla dorință de a le salva de mine însumi. Din pricina simplului fapt că voiau să îmi rămână aproape, însă nu aveau habar că tânjeam după sânge vărsat şi război,
Deşi voiam pace.
Şi i-am rănit aşa, dar ştiu sigur că le este mai bine fără mine acolo. Că au mai multe şanse, dreptul la o altă perspectivă şi liberă alegere. Nu se mai concentrează pe mine, ăla care umblă prin foc pentru a apuca şi a trage sufletele altora afară, dar care este o flacără chiar el însuşi. Ăla care nu va ştii niciodată să trateze arsurile, căci el arde veşnic. Ăla care pune sare pe rană, doar pentru a-i părea mai gustoasă.
Sfâşâie, sfârtecă...
Mai adânc...
- Cu asta mă ocup.
Urăsc ce sunt. Urăsc blestemul care a fost pus asupra mea, încă de pe vremea când eram un mic copil. Urăsc asta. Urăsc faptul că nu am putut fi niciodată iubit, asta fiind pentru simplul fapt că am refuzat să fiu. Că am avut oameni la picioare şi că am călcat pe capetele lor, crezând că le va fi mai bine... Când poate nu le va mai fi niciodată.
- Şi nici măcar nu ştiu de ce, mă crezi? "Tu ai fost singura persoană care a riscat să-şi ardă aripile, care s-a lăsat călcată în picioare de mine şi al cărei sânge zace pe vârful limbii mele, doar pentru a-mi oferi iubire. Iar eu? Eu ce fac?"
Am râs, gesticulând aiurea, de parcă aş fi fost un bețiv a cărui sticlă pe jumătate plină lipsea.
- Oh, da...
Sunt preocupat cu persoane care nu merită salvate. Persoane pe care le salvez din instinct, doar pentru ca apoi să le distrug iar, persoane care îmi oferă o iubire pe care o refuz instinctual, persoane care...
- Nu vor fi niciodată ca tine.
Mă urăsc pentru asta.
- Aş renunţa la toate astea pentru tine, mă auzi? Pentru tine, zic!
De-aş putea, m-aş arunca într-un cazan cu înălbitor şi mi-aş da foc, de-aş şti că asta mi-ar spăla păcatele şi mi-ar da posibilitatea să încep din nou, să aleg din nou.
- Pentru că ai putea fi cea mai spălăcită nuanţă de gri într-o cameră pătată de inocența culorilor de care m-am îndrăgostit în ăştia câţi or fi de ani; te-aş alege pe tine, la dracu'!
- Aiden...
... Și m-am oprit.
Pentru un moment, mi-am lăsat pleoapele grele, concentrându-mă pe felul greoi în care respiram. 
Inspiram. Expiram. Adânc. Greoi.
Mi-am deschis ochii pentru a o găsi pe ea. Nu, nu era acea ea cu păr că de foc și ochi strălucitori, desprinși parcă din raze de Soare.  Poate că nu a fost ceva la care m-am așteptat, știi... Era acea ea, acea fată brunetă, păr lung, ondulat, rebel, căzându-i greoi pe umeri; ochi căprui, zâmbet larg, parcă veșnic îmbrăcată în nuanțe de alb pur, parcă desprinsă dintr-un colț al Raiului. Degetele ei reci se plimbau leneşe pe obrajii mei, umezi atât din pricina picăturilor de ploaie, cât și din pricina lacrimilor mele. Oh, ea, cu atingerile ei catifelate, delicate, dar reci, precum un ghiocel firav care a răsărit, însă, cu perseverență prin zăpada grea, așternută peste potecile sufletului meu. Mi se părea a fi ceva ce se arăta numai în visele cele mai dulci, atât de rare...
Picăturile cădeau cu blândețe pe obrajii amândurora în momentul în care îmi luase mâna într-a ei, zâmbind larg.
- Sunt aici, Aiden.
Poate că nu m-aș fi așteptat vreodată că o ființă precum ea să se-nduplece a mă îmbălsăma cu atingerile ei, căci ea reprezenta lumina după care am tânjit veșnic, iar eu, ei bine, eu eram adânc corupt de un întuneric fără sfârșit. Această ea, cu atitudini pașnice, inocente, ca de înger păzitor, fără a cărei prezență constantă nu aș fi crezut că "revenirea la realitate" ar mai fi fost posibilă.
- Îți mulțumesc...
Am regăsit-o, așadar, pe această ea, fără de care nu aș fi putut zâmbi; această ea, care m-a învățat să fiu om.  Mai important de atât, însă, este faptul că, într-un moment tulburător al conștientului meu am reușit să mă regăsesc pe sine. Până și pentru un moment.
- ...Iubito.