Dysphoria: Disforie În Iubire

Capitolul 10: Orgoliu prostesc

Am închis ochii, lăsându-mi lacrimile să-mi cerceteze obrajii. M-aş fi dus după ea, dar mă împiedica, bineînţeles orgoliul. Aşa a fost, aşadar; uitasem fiecare moment petrecut alături de acest înger. Râdeam prosteşte, ținându-mi buza prinsă strâns între dinţi. Începusem să simt gustul dulceag al sângelui. Îmi delecta simţurile, motiv pentru care o mușcam de repetate ori; nu mă puteam sătura. Îmi trecusem mâinile prin păr, ducându-le la ceafă fără a mai băga de seamă că, probabil, erau încă pline de sânge. Mă simţeam precum un soldat rămas singur pe front şi îmi venea să râd mai tare. Mă comportam nu mai presus decât un copil naiv. În minte îmi năvăleau amintirile cu scorpia care mi-a lăsat venin în suflet. Voiam să uit, dar, în acelaşi timp, voiam să le las să decurgă precum un film vechi căruia îi detestam povestea, dar pe care aş fi vrut să îl privesc iar în speranţa că se va schimba ceva.
- Atât de naiv, a şoptit, lăsându-şi ochii larg deschişi. Dar cum? Cum de am uitat? Cum de a uitat? Mi se pare absurd!
Vocea lui răsuna în ecouri întrerupte de suspine. Aiden încerca din răsputeri să îşi abţină 'nevoia' de a lovi ceva din pricina rănilor pe care le avea deja. Nu ţi-ai fi putut da seama dacă plângea sau râdea, dar puteai spune despre el că era într-un moment de disperare. Nici nu ar mai fi putut simţi durere, motiv pentru care îşi trosni degetele, unul câte unul. În momentul în care acesta dădea să plece, uşa încăperii fuse trântită cu forţă de o altă prezenţă, o fată de înălţime medie al cărei păr violet se asorta cu nuanţa ochilor ei. Aceasta pătrunse înăuntru, lăsându-şi energia să îşi facă simţită prezenţa printr-un mârâit dominant, dar blând. Aiden se cutremură imediat cum îşi ridică privirea spre străină şi o privi confuz când aceasta închise uşa în urma ei rapid, fără ezitare. Aiden mârâi înfundat, se cutremură, săltă înapoi şi trase aer adânc în piept, tuşind, ulterior, cu putere. Mâinile îi tremurau. Pielea sa palidă începea să prindă culoare în zona obrajilor, buzele sale devenind roşiatice. Încremeni când îşi reaminti de fata al cărei sărut lăsase o amprentă vagă de energie pe buzele sale, făcându-l să îşi muşte buza inferioară.
- Amari, spuse mârâit, încruntându-se.
Fata încuviinţă, plecându-şi capul delicat. El se întoarse, aşezându-se în genunchi fără a mai băga de seamă durerea sfâșietoare pe care o simţi când genunchiul său atinsese gresia.
- Omule, termină cu tâmpeniile. Eşti mai puternic de-atât.
Aiden mârâi, lovind gresia cu laterala pumnilor. Amari îşi dădu ochii peste cap şi prinse încheieturile băiatului chiar înainte ca pumnii săi să se izbească de podea pentru a doua oară. 
- Potoleşte-te şi ai mai multă grijă data viitoare, puştiule. Era să-mi stea inima-n loc când am văzut rănile alea, râse. Oricum, ştii foarte bine că nu rezolvi absolut nimic dacă te manifeşti precum o fiară.
Aiden îşi strânse pumnii, mârâind înfundat. Fata îi strânse încheieturile; rânji când acesta scânci. 
- Cum de m-ai găsit?
Amari îi dădu drumul şi zâmbi, lăsându-se cuprinsă în braţe de băiatul care rămăsese cu mâinile în aer. El oftă, gest la care fata îşi dădu ochii peste cap, privindu-l amuzată.
- Panica Elisei m-a condus până aici; asta şi faptul că eşti precum o ambulanţă cu sirena pornită de fiecare dată când te pierzi. Diferenţa este că nu conduci pe cineva care are nevoie de ajutor, ci tu eşti prinţul la ananghie.
Amari râse, făcându-l pe Aiden să zâmbească strâmb. Era un zâmbet, iar asta era tot ce conta pentru ea. Se ridică subit, întinzându-i mâna cu zâmbetul pe buze. Aiden o apucă frăţeşte, zâmbind când se ridică, tuşind de câteva ori pentru a-şi drege vocea.
- Ne-am mai întâlnit înainte, eu şi Angel. Spiritual vorbind.
Amari zâmbi, îşi uni mâinile şi îşi îndreptă spatele, chicotind la confuzia băiatului.
- Nu îţi mai aduci aminte absolut nimic, nu-i aşa?
- Nu. Nimic.
Aiden oftă, moment în care fata îl apucă de umeri, zgâlţâindu-l uşor.
- Nu te întrista, flăcău. Te pot ajuta cu asta, dar hai, mai întâi, să plecăm de-aici. Sunt prea multe prezenţe care bântuie locul, oftă şi deschise uşa. Trebuie să facem cumva să scăpăm de tot veninul scorpiei ăleia. Până la ultima picătură.
Aiden rămase tăcut, pierdut în propriile gânduri. O urmări pe Amari cu paşi târâţi, încercând să-şi găsească, printre gânduri, răspunsuri şi soluţii. Voia să descopere mai mult, acel ceva ce lipsea acum din mintea sa, însă ce se regăsea în suflet cu urme vagi pe care le putea simţi. Putea simţi atingerile delicate ale fetei care îi furase privirea şi-un sărut. Putea simţi nişte sentimente stinse, păstrate cu grijă prin cenuşa sufletului său, scântei plăpânde care aşteptau să fie înteţite. Avea această dorinţă în el, puternicul impuls de a vrea mai mult, dar, în acelaşi timp, se simţea de parcă ar fi fost mai bine dacă ar fi lăsat totul aşa cum era, angajându-se ca actor într-o dramă a orgoliilor unor simpli străini. Îşi aprinse ţigara imediat cum puse pasul în afara incintei liceului, lăsând fumul să-i pătrundă adânc în plămâni și îşi aduse aminte de vorbele ei, vorbe pierdute într-un trecut neclar, parcă şters cu buretele: nu era vorba de dragoste între ei.
Era vorba despre ceva ce îi unea, formând un echilibru similar unui înger ţinând un demon de mână; un echilibru haotic, un paradis arzător care le unea sufletele... Poate prea mult. Niciunul din ei nu mai credea în destin; credeau unul în celălalt.
Se pierdeau în gânduri, el şi ea. El, alături de prietena sa cea mai bună, încerca să se poarte cât mai normal posibil pentru a nu se da de gol, iar ea printre alţii, necunoscuţi ai liceului printre care se simţea străină, la fel. Încerca să uite tot ce se întâmplase cu câteva momente în urmă, însă îi era atât de greu să îşi ia gândul de la el, încât nici n-ar mai fi vrut. Şi a fost întrebată cum i se mai spune, în afară de porecla stupidă pe care o poartă toate, iar atunci a spus că, odată, i se spunea 'Angel', fără să îşi dea seama de zâmbetul nostalgic. Credea că acest om, acest 'el' care-i furase inima pentru a doua oară se juca, doar, cu mintea ei; se simţea o simplă marionetă în ochii săi de fiecare dată când îi spunea aşa, fără să realizeze cât de mult îi lipsea nebunia lui şi că, în spatele durității pe care o afişa, ea, de fapt, în faţa celorlalţi, îl iubea.