Dysphoria: Disforie În Iubire

Capitolul 3: Presentimente mortale

"Ţine-te bine!"
Simţurile sale reveneau la normal. Roţile scârţâiră pe asfalt. Băiatul îşi ţinu respiraţia, încordându-şi corpul; avea nevoie de mai multă putere pentru a înclina motorul. Sora lui îl strânse în braţe mai tare ca niciodată, vrând să ţipe mult mai tare decât îi permiteau plămânii de fapt. Aiden înclină motocicleta cu toată forţa, ratând la milimetru maşina din faţa sa; lăsă să îi scape, însă, un urlet gutural la contactul genunchiului său cu asfaltul. Reuşi să vireze, spre norocul lor, pe o stradă paralelă cu bulevardul, având suficient timp să reducă din viteză pe parcurs ce o străbăteau. Elise deschise ochii, răsuflând greoi din pricina sperieturii trase. Aiden se încruntă, păstrând o atenţie impecabilă asupra drumului. Simţea cum genunchiul său pulsa din cauza durerii, dar prefera să lase asta pe mai târziu.

Odată ajunşi pe strada unde se afla liceul, strecurasem mototocicleta între două maşini, cu câţiva paşi înaintea clădirii. M-am sprijinit, pentru prima oară, pe piciorul stâng şi am oprit motorul, permiţându-i surorii mele să coboare. Îmi dăduse drumul cu ezitare, tremurând din toate încheieturile.
- Este ultima dată când mai merg cu tine!
Începuse să plângă. Am descălecat de pe motocicletă vrând să o iau în braţe, dar am simţit cum îmi cedează piciorul drept. La dracu'! Am mârâit, aruncându-mi casca pe jos. Îmi era greu să îmi păstrez calmul. Încercam să mă sprijin mai mult în piciorul stâng în timp ce îi dădeam casca jos Elisei. Am cuprins-o, apoi, în braţe, dar mă împinse cu uşurinţă, făcând câţiva paşi înapoi; m-am sprijinit la timp de motocicletă, evitând o căzătură de toată frumuseţea. Elise suspină, holbându-se la piciorul meu drept. Eu nu voiam să mă uit.
- Ne-ai fi putut omorî, idiotule!
Mă cutremurasem, încercând să îmi abţin mârâiturile. Avea dreptate. Înghiţisem în sec la analizarea acelui gând, simţind, parcă, cum durerea se intensifica.
Mi-am înfipt unghiile în palme la auzul unor râsete mult prea cunoscute, undeva în depărtare. Refuzam să întorc capul în direcţia mulţimii de oameni. Mai presus de asta, refuzam să dau ochii cu ei. Ciulisem, în schimb, urechile, cutremurându-mă puternic la întâmpinarea undelor greţoase de energie pe care le eliminau odată cu râsetele.
"Uite-l frate pe ratat."
"Se zvoneşte că a repetat anul din cauza uneia, aşa-i?"
" Îhî. Telenovela liceului, nu crezi?"
"Aiden."
"Săracul; deci duce lipsă de atenţie."
"Bă frate, pe pariu că ne va agăţa boboacele!"
"Aiden, încetează."
"Ar vrea ăsta să fie băgat în seamă de vreuna cu faţa aia de poponar."
"Adevărat, să-mi bag..."
"Aiden, cu tine vorbesc!"
Mi-am scuturat capul, privind-o pe Elise în ochi. Oftă, încrucişându-şi braţele la piept. Mârâiam înfundat, încetând să mai bag de seamă durerea pe care o simţeam.
- Ignoră-i dracului odată.
- Ştii foarte bine că nu suport să fiu bârfit!
- Frate! Indiferent de cât de bine vei arăta în ochii lor, mereu îşi vor născoci motive pentru a comenta aici şi acolo. Ştii bine asta!
Am tăcut. Ştiam că avea dreptate, dar aş fi vrut ca asta să se schimbe.
"Iar faptul că ai rămas repetent este un motiv în plus."
- Îţi mulţumesc că mi-ai adus aminte.
- Nu te pune nimeni să îmi citeşti gândurile.
Nu ştiam dacă voiam să îi trag o palmă dau dacă voiam să îmi trag o palmă. Oftasem la unison cu ea, luându-mi mâinile de pe motocicletă. Voiam să mă asigur că pot merge. Elise îşi aruncă privirea în pământ, îmi observă casca zăcând pe jos şi o luă, înmânându-mi-o. Am scâncit făcând paşii spre ea, chinuindu-mă să zâmbesc. Măcar puteam merge.
- Du-te şi fă ceva cu genunchiul ăla. Cabinetul se află la etajul doi, undeva lângă laboratorul de biologie.
Ajunge dracu' până acolo cu durerea asta.
- Oh, nu ştiam că te-au angajat în Iad. Felicitări!
Încerca să pară serioasă, dar o pufni râsul după puţin timp. Mi-am abţinut dorinţa de a-i arunca vreo replică înapoi, oftând. Elise se opri brusc din râs, îşi scoase telefonul din buzunar, privi ecranul şi mi-l înmână. Aş fi pus întrebări dacă nu realizam că era al meu şi că îl uitasem acasă. Nu cred că era singurul lucru pe care-l uitasem. Aveam mai multe mesaje primite, dintre care unul era primit cu câteva secunde în urmă.
[7:33] "Dă-mi un mesaj când te trezeşti."
[7:58] "Eşti bine?"
[8:04] "S-a întâmplat ceva?"
[8:17] "Aiden, mă trec fiori reci încă de azi dimineaţă."
[8:29] "Eşti în pericol..."
Acum 13 minute: "Te rog, răspunde-mi."
Acum: "Aiden?"
Cum face asta?
- E ceva specific ei, nu ţi-ai dat seama până acum?
- Nu ţi-a cerut nimeni opinia.

Elise pufni, dădu din umeri indiferentă şi apucă bretelele ghiozdanului din spatele ei, strângându-le la piept. Începu să se îndepărteze de fratele ei cu paşi repezi dar siguri, fără a se mai uita înapoi, exact aşa cum făcuse el dimineaţă. Băiatul nu îşi putea dădea seama dacă era vorba de un simplu act de orgoliu, sau dacă surioara lui chiar se supărase pe el. Se cutremură la auzul repetării cuvântului "orgoliu" în capul său, simţind cum corpul i se încordează.
Strânse din dinţi şi îşi desprinse rapid ghiozdanul de pe motocicletă, căutându-şi sticla cu apă. Găsi şerveţele umede în schimb şi îşi dădu seama că nu mai băgase de seamă lucrurile uitate pe masa din bucătărie în timpul plecării sale afară. Luă câteva şerveţele, începând să îşi cureţe sângele închegat de pe genunchi. Din fericire, era o simplă julitură, dar era, însă, suficient de mare şi de însângerată încât să-şi simtă durerea intensificându-se doar uitându-se la ea. Strânse din dinţi, înjură în gând şi îşi dezlegă bandana de la gât, înfăşurând-o şi strângând-o în jurul genunchiului său.
"Eşti în pericol."
Se ridicase brusc, încruntându-se. Simţea, într-adevăr, pericol. Scânci. Diverse voci îi răsunau în cap, ecoul uneia fiind, însă, cel mai puternic dintre ele.
"Nu-i aşa?"
Îl derutau. Încerca să îşi dea seama ce era neregulă cu el în ziua aia, sau... Măcar în momentul acela, dar nu găsea niciun răspuns; doar fiori reci.
"Rămâi cu mine."