Dysphoria: Disforie În Iubire

Capitolul 15: Fâşii de jurnal

Adevărul este că nu am avut niciodată curajul să fug. Nu am avut niciodată parte de acel strop de adrenalină necesar evadării mele din neant; căci, până la urmă, doar de asta este vorba.
Nu, nu vreau să fug neapărat undeva în afara oraşului, ci mi-aş dori să pot fugi undeva în afara acestei realități; undeva unde nimeni nu mă poate ajunge. Spun "mi-aş dori", deoarece "îmi doresc şi sunt conştientă că nu se poate întâmpla". De asemenea, sunt conştientă că nu sunt singura persoană care tânjeşte la un astfel de lucru; spre exemplu, mai există şi fratele meu, care pe semne că îşi doreşte acelaşi lucru - şi aproape că a reuşit asta. Eu nu sunt aşa.
Iar adevărul este că, odată ce vom atinge această fâşie de absolut, ne vom îneca în propriile regrete... De dor, de singurătate... Însă în moduri diferite, în cantități diferite şi în concepții diferite, cu siguranță, căci suntem ai dracului de diferiți. Căci eu merg pe acel principiu ce afirmă că "nimic nu este întâmplător, totul e menit să fie", pe când fratele meu a ales să urmeze un concept stupid and, care afirmă faptul că "nimic nu este adevărat; prin urmare, totul este permis"; un principiu care, sincer vorbind, mă lasă fără cuvinte - din mai multe puncte de vedere.
Adevărul este că eu nu am fost niciodată ca el, iar el nu a fost niciodată ca mine, deşi, de multe ori, ceream sfaturi reciproce pe care, de multe ori, nu le urmam niciodată. Tipic frățeşte, nu-i aşa? Însă asta a dus la o oarecare răceală între noi, deşi suntem atât de apropiați... Ironic.
Adevărul este că m-am săturat să fug, iar el este prea rănit ca să mai bage de seamă cât de mult îl distruge fuga asta după fericire. Bănuiesc că m-am săturat să lupt, de asemenea; atât pentru alții, cât şi pentru mine. Bine, adevărul este că mereu am făcut-o pentru alții, deoarece mi-am găsit fericirea în alții şi niciodată în propria mea ființă, în propriul meu suflet "blând şi inocent".
Adevărul este că nu mai ştiu ce este adevărat şi ce nu. Îmi este greu să fac o diferențiere şi îmi este teamă că încep să înnebunesc un pic mai mult decât m-aş fi aşteptat.
Încep să vorbesc ca fratele meu. Urăsc asta.
Urăsc...
Se pare că nu am putut niciodată să urăsc suficient de mult încât să iubesc.