Dysphoria: Disforie În Iubire

Capitolul 8: Sentimente frânte

- Aiden, te rog...
Lacrimile curgeau greoaie pe obrajii palizi ai fetei. Îi ţinea mâna strâns într-a ei, privindu-l, însă, de parcă trupul lui era mult prea fragil pentru a fi atins. Îi şoptea numele cu greu, înecându-se printre cuvintele-i spuse cu amar. Îl privea cu atenţie, cutremurându-se la revederea rănilor de pe pumnii săi şi a genunchiului său,  însângerat de asemenea. Îi simţea fiecare strop de durere, dar asta era mai mult decât de obicei. Venele de pe încheietura lui erau accentuate, însă nuanţa albăstruie pe care obişnuiau să o înfăţişeze dispărea treptat, eliberând o căldură rece, aproape stinsă. Fata închise ochii; pentru prima oară de când îl cunoscuse pe el, nu se mai simţea înger. Primul sărut îi lăsase în gură gustul amar al suferinţei băiatului, amestecat cu aroma specifică nicotinei, otravă pe care plămânii lui o suportau zilnic. Îşi duse mâna tremurândă deasupra pieptului, încercând să îi pronunţe numele încă o dată printre suspine.
- Aiden? Oh, Doamne...
"Aiden, ce dracu' ai făcut?"
Fata tresări. Nu îşi putea da seama dacă se confrunta cu realitatea sau cu un fragment dintr-o lume alternativă. Vocea Elisei se spărgea prin ecouri în capul ei, provocându-i, pe lângă durerea simţită deja, o migrenă. Înghiţi în sec, atingând obrazul băiatului cu vârful degetelor. Şi-ar fi dorit să îi pătrundă în minte, să fie ea otrava din venele lui, otravă de care el ar fi ajuns să fie dependent doar pentru că i-ar fi făcut bine. El, însă, era dependent de durere; vedea vindecarea ca pe un moment inutil de slăbiciune, căci ar fi urmat să fie rănit din nou şi din nou. Se simţea inutilă. Lacrimile îşi făceau loc pe obrajii ei una după alta. Amintiri cu el îi străpungeau mintea, făcând-o să suspine cu putere. Nu, nu era prima oară când se întâlneau. Nu, cu siguranţă nu era primul lor sărut. Degetele sale fragile îi cercetau cu grijă chipul, bucurându-se, încă, de energia plăpândă care mai străbătea trupul băiatului. Îşi jurase că îl va proteja cândva, ea fiind îngerul pentru care el luptase atât; şi totuşi... Iată-l aici, prăbuşit la pământ, fără vlagă, fără fărâmă de reacţie sub atingerea ei. Ştia că era vina ei; ştia că era, probabil, prea devreme pentru un sărut.
Dar nu era primul...
Astfel de răni pe care Aiden le purta în suflet nu se vindecau atât de uşor, în doar câteva săptămâni, ci în luni bune; poate chiar ani. Continuau să îi distrugă memoria, sentimentele şi să afecteze persoanele din jurul lui; singura explicaţie pentru care nu îşi puteau aminti unul de celălalt. Şi totuşi, nu înţelegea chiar atât de bine ce li se întâmpla. Totuşi, nu înţelegea cu ce l-ar fi rănit un sărut.
De ce, după atâta timp, s-ar fi lăsat doborât?
Nu ar fi fost în stare să îl rănească vreodată. Nu pe el. Se cunoşteau de mult; prima lor întâlnire nu ar fi decurs aşa. Prin urmare, realizase, din nou, că nu era prima. Se simţea precum un copil vinovat, acuzat de un dezastru mai mare decât puterea sa ar fi putut crea. Angel simţea că locul ei nu mai era acolo, deşi simţea că ar fi trebuit să rămână cu el. Nu reuşi să îi mai spună nimic. Se simţea mult prea lipsită de emoţii. Se întâmplase totul mult prea repede, fără a-i da timp de gândire. De fapt, nici nu ştia ce se întâmplase mai exact. Încă era confuză; pierdută în gânduri fără sens, sentimente frânte şi o atmosferă macabră. Se simţea singură şi îi era teamă; teamă de necunoscut, căci confuzia în care se afla o înnebunea. Voia să se prăbuşească în braţele lui, dar se aşeză cu grijă deasupra genunchilor săi, ducându-şi braţul prin spatele lui pentru a-l trage mai aproape. Îi luă, din nou, mâna într-a ei şi o sărută blând, gest pe care el ar fi trebuit să îl facă.
- Aiden, iubitule; te rog, trezeşte-te. Sunt aici. E totul bine acum; totul bine.
Angel vorbi cu greu, încercând să îşi păstreze calmul. Spera ca el să o poată auzi... Cumva.
-  Te rog, adu-ţi aminte de noi... Doar de noi.
Se ridică de pe picioarele sale, stătu o clipă pe gânduri şi îşi şterse lacrimile la timp, împiedicându-le să mai cadă pe obrajii ei. Privea în gol, îngrozită de aşa-zisa tragedie în care se afla.
- La dracu', Aiden!
Se aşeză deasupra lui, lăsându-se în jos suficient de mult pentru a-i cuprinde capul în palme, unindu-şi, din nou, buzele cu ale lui. Ce altceva ar fi putut reaprinde flăcările Iadului din care venea el, dacă nu satisfacţia? Aiden deschise ochii brusc, trăgând aer adânc în piept. Angel rupse sărutul, ridicându-se rapid; îl privea, din nou, confuză. Era lipsită de cuvinte. Nu mai înţelegea nimic din ce se întâmplase şi spera ca toată scena asta să fie un simplu fragment dintr-un basm uitat de lume. Făcu câţiva paşi înapoi, aranjându-şi rochia pe măsură ce el se ridica, mârâind. Roşi când simţi că privirea lui era aţintită asupra ei, dar refuza să îl privească înapoi. Nu îl mai putea privi în ochi. Era prea pierdută în gânduri şi întrebări pentru a mai face ceva. Se juca neîndemânatic cu marginea rochiei sale, privind asfaltul.
- Ce-a fost asta, Angel?
- N-nimic.
- Cum îndrăzneşti să mă minţi?
O priveam cu neastâmpăr, încleştându-mi pumnii. Începeam să ador durerea pe care o simţeam. Aveam mereu această plăcere de a-mi îneca gândurile în durere, exact cum mă îneca pe mine trecutul. Nu ştia ce să spună. Sincer, nici eu. Nu ştiam ce se întâmplase mai exact, cum de mă aflam la pământ sau de ce simţeam o dorinţă puternică de a ucide persoana din faţa mea. Adrenalina îmi zvâcnea în vene, făcându-mă să las un râs răguşit să predomine atmosfera. Angel era confuză; eu oscilam între prezent şi trecut, încercând să controlez ecourile propriilor gânduri macabre. Privirea mi se întuneca, trezindu-mi simţuri de mult apuse.
- Îmi pare rău, şopti.
O priveam cu precauţie, simţind cum instinctele animalice pe care mă străduiam să le îngrop voiau să se manifeste în faţa ei. Nu eram sigur din ce cauză; erau nervii, sau faptul că ipostaza de inferioritate în care ea se afla îmi accentua mie dorinţa de a domina.
"Te pierzi, frăţioare."
Vocea Elisei mă făcu să îmi scutur capul. Nu voiam să bag asta de seamă. Era al dracului de bine să simt îngerul din faţa mea topindu-se sub privirea demonică pe care o înfăţişam.
- Eu...
- Tu? am râs, înaintând.
Începuse să tremure, dând înapoi.
- ... Iubesc. Te iubesc.
Îndrăzni să îşi ridice privirea, lăsându-şi frica la iveală. Înghiţi în sec şi îmi mârâi, făcându-mă să râd. Eram într-un moment în care conștientizam că îmi pierd controlul, dar nu puteam opri asta. Nu i-aş fi putut crede vorbele. Voiam doar să o rup în bucăţi. Voiam să dispară din faţa mea. Nu ştiam motivul, dar era tot ceea ce îmi doream.
- Aiden, ajunge!
Fata izbucni în lacrimi, strângându-şi pumnii. Se simţea de parcă trăia un coşmar fără pic de înţeles, o iluzie creată de demoni fantomatici, născuţi din suferinţa şi ura care dominau sufletul persoanei de care ea se îndrăgostise. Îl împinse din faţa ei, părăsind în grabă încăperea. Aiden încremeni, rămânând cu privirea aţintită spre oglinda de deasupra chiuvetei cu ajutorul căreia, mai devreme, Angel îi curăţase rănile. Se privi atent, dezgustat de sine. Diverse secvenţe neclare îi bântuiau mintea. Abia atunci realizase că niciunul din ei nu ştia ce naiba se întâmplase. Prin urmare, nu era vina lor. Era vina umbrelor care mişunau în jurul fiinţei sale, creaturi tulburate de scânteile unui sentiment mult prea pur pentru ele: iubirea.