Dysphoria: Disforie În Iubire

Capitolul 12: Regăsire de sine

- Şi iată-mă aici, pierdut din nou!
Ridicând mâinile în aer cu un rânjet lacom, mi-am lăsat privirea să se piardă prin amestecătura de nuanţe de gri ale cerului. Iată-mă acolo, eu cel dintotdeauna şi de nicicând. Mi se părea ridicol, acest comportament al meu. Eram prins într-o stare subiectivă, bineînţeles, dar, în acelaşi timp, obiectivă; simţeam cum mă trezesc la realitate. Puteam auzi o cutiuţă muzicală răsunând undeva în capul meu, acompaniată, fiind, de croncănitul enervat - dar ritmat - al ciorilor de prin copaci. Am simţit, de asemenea, nevoia de a-mi sprijini spatele de bancă, de parcă ar fi urmat să mă prăbuşesc. Am oftat, fixând în continuare cerul pentru a-i lăsa reflecţia imprimată în aşa-zisa oglindă a sufletului meu. Mi-am strecurat mâinile în buzunar, înşfăcând pachetul de ţigări, scoţându-l şi aşezându-l pe genunchi, deschis. Din instinct, mi-am îndreptat privirea spre ţigara aleasă imediat cum am cuprins-o între buzele-mi crăpate, aprinzând-o rapid.
Fum, fum şi iarăşi fum. De ceva timp încoace, ăsta era singurul lucru la care îmi stătea gândul: o alinare falsă, oferită de un nenorocit de drog care îmi măcina plămânii zilnic, încetul cu încetul. Din fericire, devenise singurul.
Am surâs, amintindu-mi de vremurile amare în care mă împleticeam prosteşte prin casă, incapabil să îmi mai simt vânătăile pulsând de durere; de fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, nu mai simţeam nimic din pricina alcoolului din sânge. Eram urmărit de privirea rece a bărbatului care îmi oferea un nenorocit de acoperiş deasupra capului şi simţeam o oarecare urmă de scârbă reciprocă plutind prin încăpere. Ochii lui, goi şi accentuaţi din cauza oboselii, îmi cercetau fiecare mişcare. Rânjea într-un mod dubios, înclinându-şi, de asemenea, paharul cu whiskey - sau ce mama dracului o fi fost ăla - şi trântindu-l, în cele din urmă, pe masă, păşind, mai apoi, în afara camerei. În cap îmi bubuiau ecourile unor urlete animalice şi sunetul unei sticle făcute ţăndări la impactul cu gresia din bucătărie, motiv pentru care începusem să tremur. Îmi pierdeam, treptat, echilibrul şi eram nevoit să mă sprijin neîndemânatic de cel mai apropiat perete. Ochii mei erau aţintiţi în jos; încercau din răsputeri să focalizeze în momentul în care am simţit, în sfârşit, un gol imens în stomac. Simţeam nevoia urgentă de a da totul afară din mine. Îmi făcusem rău pentru a nu ştiu câta oară pe atunci.
Îmi aminteam, de asemenea, de momentele în care admiram, şocat fiind, intensitatea culorilor din jurul meu şi ritmicitatea cu care acestea se ondulau uşor chiar în faţa ochilor mei. Simţeam în vene o euforie aparte, iar în ciuda faptului că prin gând îmi treceau doar nişte planuri vag schiţate de a mă sinucide, eram în culmea extazului; mi-aş fi dorit să rămân acolo, cufundat în canapeaua de piele a unei încăperi pe care nici măcar nu mi-o pot aduce aminte din pricina fumului şi a iluziei în care eram prins. Feţele din jurul meu, cândva cunoscute, îmi sunt acum nişte simple amintiri fantomatice, precum nişte fotografii vechi peste care mânia timpului şi-a lăsat amprenta. Îmi aduc aminte cum trupul mi se mişca fără intenţie, lăsându-se controlat de nişte impulsuri de care eram complet detaşat, mintal vorbind. Şi apoi, ca de fiecare dată, urma acel râs copios, isteric, fără nicio noimă, pornit din absolut niciun motiv. Stăteam, pur şi simplu, acolo, înnecat în fum şi în propriile hohote. Dacă nu mă înşel, îmi dăduseră lacrimile de la atâta râs. Nu mai conta motivul, indiferent că ar fi existat unul sau nu; important pentru mine în acel moment era simplul fapt că mă simţeam bine.
În cele din urmă, mintea mea începuse să se înfrupte dintr-o preţioasă parte a unui Paradis pierdut printre ruinele-mi propriei minţi. Da, cred că începeam să aberez, dar eram sigur că, de data asta, totul se întâmpla doar şi doar în capul meu. Am început să pufăi fumul, înghiţindu-l, apoi, cu lăcomie, de parcă mă pregătea, într-un fel sau altul, pentru senzaţiile pe care urma să le simt. Era precum un ritual. Mi-am lăsat pleoapele să îmi întunece privirea, văzând urme subţiri de energie schiţând diverse forme în bezna în care mă aflam.
- Rămâi cu mine.
Vârful degetelor lui se jucau blânde pe pielea ei, explorând cu atenţie fiecare porţiune aflată în posesia privirii sale. Ochii săi, de o culoare mult mai intensificată decât cea pe care o înfăţişau de obicei, o cercetau de jos în sus, fixând, mai apoi, acei ochi aurii pe care îi diviniza. În timp ce mâna sa îi apucară talia, trăgând-o mai aproape, degetele celeilalte mâini se jucau precaute printre şuviţele roşcate ale făpturii din braţele sale. Hainele lor zăceau pe jos, aruncate aleatoriu, pielea celor doi unindu-se tandru într-o îmbrăţişare strânsă, precum buzele lor, unite într-un sărut pasional, realizat, parcă, mai mult din ură decât din dragoste. Respiraţia fiecăruia devenea sacadată, însă părea că inimile lor băteau la unison, cu mândrie şi putere. Spatele fetei se izbi de salteaua ale cărei cearceafuri erau, deja, şifonate, gest la care gemu scurt, îndemnându-l pe el să preia locul de deasupra sa. Îşi zâmbiră de parcă erau totul şi nimic unul pentru celălalt; arogant, ducându-se o luptă între dragoste şi ură în privirile amândurora, sentimente ce provocau fiori reci care, printr-un fel parcă absurd, încălzeau atmosfera. Trupul ei fragil părea, parcă, strivit sub greutatea lui, însă îndemânarea cu care aceasta se mişca arăta cu totul altceva. Mâinile lui începeau să alunce pe corpul ei pentru a nu ştiu câta oară, privindu-l cu sete; fiecare atingere în parte însemna o scânteie pentru amândoi, urme plăpânde de verde şi roşu începând să îşi facă apariţia în urma fiecăreia, precum nişte schițe trasate cu vopsea, urmând să se contopească în farmecul unei nuanţe macabre pe care doar ei o puteau înţelege. Vârful degetelor sale se jucau blânde pe coapsa ei, cuprinzând-o strâns, în cele din urmă, pentru a o lipi de talia lui. În timp ce degetele fetei se plimbau pe ceafa sa, îşi prinse, de asemenea, buza inferioară între dinţi, forţându-l, apoi, să-şi lipească fruntea de pieptul ei odată ce îşi înfipse unghiile în pielea lui. Pe măsură ce buzele sale lăsau amprente umede pe sânii ei, gemetele răsunau cu ecou în mintea băiatului, provocându-l să lase la iveală un mârâit gutural în urma unui rânjet satisfăcut. Buzele lor se uniră din nou; ferindu-se de privirea arzătoare, îşi închisese ochii brusc, lăsând, astfel, doar atingerile să îi ghideze simţurile.
- Rămâi cu mine, Aiden.
La auzul vorbelor, el deschise ochii, rămânând captivat de o privelişte complet diferită. Ochii întunecaţi îl fixau cu blândeţe, asortându-se cu părul ondulat, aflat în contrast perfect cu aşternuturile albe. Zâmbetul de copilă stârnea scântei undeva în pieptul lui; respiraţia părea, deja, un proces aproape imposibil de realizat corect. Îşi duse mâna tremurândă în dreptul obrazului fetei, mângâindu-l uşor, grijuliu, de parcă era o comoară sfântă, demnă de preţuit; şi chiar era, în ochii săi, căci nu degeaba purta numele de Angel.
Desprins de acel paradis înflăcărat al minţii mele, mă străduiam să îmi reglez respiraţia. Privirea mea era aţintită înspre o grămadă de frunze uscate, împrăştiate pe asfalt, loc spre care îmi aveam întinsă şi mâna. Mi-am retras-o nesigur, simţind o senzaţie nemaiîntâlnită până atunci. Mi-am dus, în schimb, cealaltă mână în dreptul gurii, cuprinzând ţigara aproape stinsă între buzele-mi crăpate, însângerate fiind - deduceam asta după felul delicat în care mă usturau. Am tras adânc fumul în piept, ca de obicei, lăsându-mă, din nou, captivat de văzduh. Îl lăsăm să iasă uşor, fiindu-mi parcă frică să îl suflu cu putere. Bănuiesc că era unul dintre puţinele lucruri care îmi reamintea că respir - mai mult sau mai puţin; asta şi dulcele sentiment al durerii. Am scrumat la nimereală, fără pic de chef, simţind cum vârfurile degetelor începeau să îmi tremure uşor din pricina scânteilor pe care le simţeam undeva în zona tâmplelor.
Se pare că ăsta era felul meu de a fi. La început, totul părea să fie relativ în regulă cu mine; apoi, dintr-o dată, adesea fără motiv, mă pierdeam, aveam câte o criză de nervi sau câte una de plâns sau de râs sau ceva de genul ăsta, urmând ca mai apoi să devin, încetul cu încetul, rece, gol pe dinăuntru şi ignorant din toate punctele de vedere. Într-un final, îmi reveneam dracului, dându-mi palme singur sau primindu-le cu drag din partea vieţii.
Totul se întâmplase atât de repede; şi totuşi, atât de lent. Şi totul se întâmpla, de obicei, strict din vina mea; niciodată a altcuiva, deşi, uneori, ei ajungeau să fie mult mai afectaţi decât mine. Aerul îmi părea mult prea rece pentru luna septembrie, motiv pentru care realizasem, în cele din urmă, prin habar nu am ce metodă, că mă cuprinse în braţe o toamnă târzie. Mă aflam, aşadar, pe la începutul lui noiembrie, încercând să îmi dau seama ce se întâmplase cu mine. Singurele răspunsuri pe care le puteam găsi erau cele precum mi-am imaginat totul, a fost un vis foarte dubios sau am luat-o razna complet şi nu mai ştiu nimic de capul meu. Cred că, în cele din urmă, al treilea răspuns era cel mai plauzibil. În ciuda acestui fapt, mă simţeam de parcă regăsisem o parte din mine, iar asta mă bucura - într-un fel sau altul. Aveam încă o groază de întrebări la care trebuia să îmi răspund, însă, dar, pintre toate gândurile care îmi bântuiau mintea, unul singur domina atmosfera: un singur cuvânt, un prenume... Prenumele ei; Angel.
- Unde îmi eşti, înger drag, când am nevoie de tine?
Îmi era greu să mă menţin în neutralitate cu astfel de gânduri. Aruncasem de mult chiştocul, plănuind să mă car de acolo cât mai repede posibil; ştiam că urma ca cerul să-mi plângă la unison cu sufletul. Făceam paşi mari, însă mă simţeam nesigur; mă îngrijora gândul că atâta energie irosită pe nimic mai mult decât o simplă nebunie ar fi putut atrage blestematele acelea de umbre.
Prea târziu.  
M-am oprit, la un moment dat, simţindu-mă înconjurat de făpturi fantomatice pe care nu le puteam vedea. Picăturile de ploaie îmi biciuiau ameninţător obrajii, făcându-mă să mă strâmb din pricina unei plăceri macabre de a sta acolo, râzând isteric de vocile din capul meu, pur şi simplu pierdut pe jumătate în ceva ce nici măcar nu aş fi putut descrie. Pe lângă dorinţa apăsătoare de a mă regăsi complet după toată nebunia prin care trecusem, simţeam o nevoie esenţială de a o regăsi pe ea.