Dysphoria: Disforie În Iubire

Capitolul 14: O poveste de fațadă

- Şi aşa a fost.  Așa a rămas, se pare: prins în propria sa nebunie.
Elise şi-a scăldat buzele în lichidul relativ fierbinte, dulce-amărui, lăsându-şi pleoapele să îi acopere ochii azurii. Amélie tăcu; o privea oarecum îngrijorată, însă era conştientă de faptul că ființa din faţa ei era mult mai puternică decât părea, chiar de ar fi detestat să îi arate asta. Degetele ei palide atinseră uşor mâinile blodinei, strânse prudent în jurul paharului de carton; Elise se cutremură, deoarece mâinile prietenei sale păreau ca de gheață în comparație cu temperatura corpului ei. 
- Credeam că urăști orice fel de băutură amăruie.
- Bănuiesc că ai dreptate aici... Dar nu mai am încotro acum, nu-i așa?
Elise ar fi vrut să zdrobească paharul în mâinile sale, însă, cutremurându-se ușor, decise să se abțină. Amélie încerca să mențină contact vizual cu ea, însă ochii boldinei erau ațintiți asupra lichidului brun, iar dorința reciprocă de a face asta era, probabil, undeva departe, pierdută prin gânduri.
- Uite, Eli', nici eu nu o duc prea bine; cred că poți simți asta...
Oftă, parcă dorindu-și să lase afară ceva din plămânii ei ce ar fi putut să o otrăveasca. Își reluă, însă, cuvintele, cu un rânjet copilăros și entuziast.
- Dar știi foarte bine că voi fi mereu aici pentru tine, indiferent de ceea ce se va întâmpla. Si indiferent de cat de distanta par.
Elise încercase să schițeze un zâmbet, insă nu îi reușise prea mult. Pe lângă propriile ei gânduri, o frământa o anume întrebare la care, din păcate sau nu, știa deja răspunsul. Oftând ușor, se încumetă, însă, trăgând aer adânc în piept și întrebând:
- Ce te macină, Ama'?
Amélie se incruntă, își retrase vârful degetelor și rămase pe gânduri, privind în gol. Între timp ce încerca să își găsească cel puțin câteva cuvinte pentru a răspunde la întrebare, un băiat în șorț se apropie de cele două cu o ceașcă albă, aflată pe o farfurie micuță, alături de două pliculețe subțiri de zahăr și o linguriță.
-Credeam că știi foarte bine că nu îmi place să vorbesc despre problemele mele, mai ales in locuri publice. În plus, nu are de-a face cu tine...
Apucă ceașca cu ceai, chiuind în încercarea de a râde.
- Sau cu tipul ăla în șorț care se ocupă de prepararea băuturilor ăstora super-fierbinți. Vom vorbi despre asta altădată.  
În momentul în care aceasta imită gestul Elisei de mai devreme, încercând să își înmoaie buzele în lichidul fierbinte, expresia relativ serioasă de pe fața ei se transformă într-o grimasă. Elise chicoti, iar Amélie era pe cale să scuipe tot ce apucase să soarbă din ceașcă, dar se hotărî că ar fi mai educat să recurgă la sacrificiul de a înghite.  
- Mai are nevoie de lapte, nu-i aşa?
- Să ştii că da! 
Mâinile ei se izbiră cu o putere de-a dreptul inofensivă de masă, imediat după ce lăsese ceaşca jos.
- Consider acest lucru ca fiind scandalos! Să nu ştii cum se prepară ceaiul? Pf! Ridicol! 
Elise încerca să îşi stăpânească râsul în momentul în care ochii dragei sale Amélie se întunecară; ațintindu-şi furioasă privirea asupra lichidului aflat în ceaşcă, aceasta se ridică, pufnind cu dispreț şi întorcând capul în cealaltă direcție. Ştergându-şi din colțul ochiului mica urmă umedă ce ar fi trebuit să reprezinte o lacrimă, Elise se ridică de asemenea, îndreptându-se spre cel care le oferise băuturile şi care, privind "spectacolul", se amuza pe seama celor două fete, fiind la un pas depărtare de a scăpa o ceaşcă pe jos. Îl rugă pe tipul-cu-şorț-care-se-ocupă-de-prepararea-băuturilor-fierbinți să îi înmâneze o altă ceaşcă cu ceai, poate chiar pe aceea care ar fi trebuit să se izbească de asfalt; voia ceaiul preparat în stil britanic, însă. 
- Cu alte cuvinte, aş dori ca ceaiul să fie preparat cu lapte, vă rog. 
Elise zâmbi călduros, fiind pe cale să se întoarcă înapoi spre masa la care prietena ei încă părea a fi bosumflată, dar se opri brusc, privind din nou spre băiatul în şorț care se pregătea, deja, să încălzească nişte lapte.
- Oh, se poate să excludeți mierea? Sau... Zahărul? Nu ne plac îndulcitorii.
Amélie o privea cu coada ochiului, chicotind timid; îşi împreunase mâinile în momentul în care vocea ei se subțiase:
- Cresc atât de repede!
Mimă înlăturarea unor lacrimi inexistente din colțul ochilor și se aşeză din nou, tuşind uşor pentru a-şi limpezi glasul. Elise reveni în doar câteva minute, așezând cu grijă noul preparat pe masă.
-S-a îndrăgostit, așadar?
-Mhm.
-Din nou, spui?
-Mhm.
-Huh, oare cât timp a trecut de când a fost doborât de c-... Roșcata aia figurantă?
-Aproape șapte luni! Îți vine să crezi?
Elise răspunse cu un rânjet mult prea entuziast spre deosebire de felul în care se simțea, apoi pufni din nou:
-Și tot atâta timp de cât o iubește pe fata asta! Pe acest "înger minunat venit din Rai ca să îl salveze", sau ceva de genul acesta.
Amélie tăcu, abținându-și un anume impuls de a pufni în râs.
-Nu asta mă îngrijorează, vezi tu? Mă îngrijorează faptul că a rămas atât de tulburat psihic, încât a început să aibă iluzii, fantezii, vise... Poate chiar și coșmaruri; Dracu' mai știe!
-Hei, tu, nu pomeni de Lordul Meu! Doar nu vrei să îți țin predici despre cum "nu este bine să iei numele Lui în deșert", nu-i așa?
Amélie încercase să pară serioasă pentru un moment, însă pufni rapid într-un râs isteric, lipsit de sens, șoptind mai apoi:
-Acum vezi cum se simte să auzi asta zilnic venind din partea tuturor acelor oameni creștini?
Elise întoarse capul, conturând cu privirea zăpada așternută afară, pe străzi, pe mașini, pe arborii posomorați -ce păreau aproape morți-pe absolut tot ce părea neînsuflețit în mintea ei. Nu mai dorea să aducă vorba despre fratele sau și nu își mai dorea să dea nici un fel de explicație, deoarece nici măcar ea nu înțelegea ce s-a întâmplat sau ce se întâmplă. Timpul zburase repede, primul semestru al ultimului an de liceu era pe terminate, iar ea simțea de parcă nu mai suportă instabilitatea psihică a fratelui ei. Era doborâta din toate punctele de vedere și și-ar fi dorit să îi explice asta și ei, însă știa prea bine că studenta de lângă ea se confruntă cu probleme mult mai mari, probabil că și mult mai serioase. Felul în care timpul zbura i se părea de-a dreptul înspăimântător, dar și ironic, în același timp; se gândea la felul în care fratele ei nu se schimbase aproape deloc în bine în aproximativ șapte luni de zile, deși, pentru câteva momente bune, ar fi putut avea această impresie.
Se întoarse din nou spre Amélie, privind cu atenție până la cele mai mici detalii; până și ea părea că nu se schimbase deloc. Și totuși, în același timp, observase faptul că semnele de pe mâinile ei palide erau mai proeminente, mai multe; cearcănele ei erau mai adânci, nuanța ochilor bătea mai mult spre gri decât spre albastru, poate chiar înspre negru. Părul ei era mai răvășit, singura diferență evidentă fiind culoarea, ce ar fi trebuit să reprezinte, cândva, o nuanță de albastru marin, dar care acum era șters și reprezenta, pur și simplu, singurul lucru care îi mai scotea în evidență culoarea ochilor. Zâmbetul ei părea conturat mai strâmb, mai fals. Deși se aflau undeva pe la sfârșitul lui Decembrie și i se părea oarecum firesc că atenția Améliei să nu mai fie axată pe felul în care arăta, înfățișarea ei îi dădea o oarecare stare de neliniște, motiv pentru care se cutremură. Mâinile Elisei se retrăseseră de pe paharul din carton, pe fațada căruia se puțeau observa cute din pricina strânsorii. Privind în gol, aceasta murmură:
-Vreau să fug.
-Poftim?
-Vreau să fug, Amélie. Vreau să scap de aici.
Amélie tăcu din nou, privind-o cu atenție în timp ce continua să soarbă din ceașca cu ceai; încuviință din cap, îndemnând-o pe Elise să își exprime gândurile cu voce tare.
-Nu știu, Ama'... Vreau să plec o vreme. Pur și simplu simt nevoia să iau fosta chitară a fratelui meu, minunăția aia de țigaretă electronică pe care am primit-o de Crăciun, jurnalele în care desenez, câteva haine alese la întâmplare și telefonul... Iar asta pentru simplul fapt că am un playlist bogat acolo.
Ezită pentru o clipă, frământându-și mână stângă între degete, doar pentru a se delecta cu acele mici pocnituri;  repetând același gest și cu mâna dreaptă, își reluă gândurile, închizând ochii:
- Vreau să fug de aici. Undeva, oriunde. În pădure, în munți... Undeva unde pot fi doar eu cu mine, unde pot fi eu însămi. Vreau să cunosc oameni noi și... Să mă comport mai feminin, deși urăsc asta și... Să mă simt diferit. Vreau să fug de viața mea, până și pentru câteva ore. Oriunde...
- Și ce ai de gând să faci?
- Nu știu. Vreau pur și simplu să întâlnesc pe cineva, bănuiesc. Un tip; să fumez cu el și să mă fac de râs, deoarece mereu ajung să tușesc după primul fum. Să întâlnesc o tipă, poate o fată care are voce și este în stare să mă acompanieze la chitară. Vreau să cunosc pe cineva și să desenez, poate chiar să și dansez cu acea persoană, deși nu am habar despre cum se face asta; să râd, să mă uit la stele și să beau ciocolată caldă, nu cafea sau capuccino. Cineva pe care nu l-am mai văzut înainte... Niciunde în orașul ăsta.
Elise oftă, parcă venindu-i greu să își termine ideile, însă reluă rândul acestora: 
- Vreau să schițez lucruri reale, vezi tu? Nu doar după alte opere de artă, sau inspirate din pozele de pe internet. Vreau să fumez mult, dar să o fac afară; nu înăuntru, pe ascuns. Vreau să admir stelele de pe cer, nu pe cele pictate pe tavanul de deasupra patului meu. Vreau să cânt la chitară până nu îmi mai simt plămânii și degetele, nu în liniște, ascunsă undeva într-un colț, în camera mea, înțelegi?
Amélie încuviință. Înțelegea perfect, dar voia să asculte în continuare, fără să sară la concluzii.
- Vreau să merg la un concert. Să mă plimb noaptea pe străzi, undeva unde să nu îmi fie frică. Ore întregi. Doar eu. Ascultând melodii noi și întâlnind oameni noi. Apoi, poate că atunci când voi fi terminat să mă ocup și de mine însămi o data în viața asta nenorocită, mă voi întoarce acasă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Oftă, își puse ambele mâini pe față și o masă ușor, respirând greu. După un moment de liniște mormântală, murmură:
- Vreau să scap de toți și de toate... Nu pentru că nu sunt mulțumită cu ce am. Nu am un motiv anume pentru care vreau să fac asta. Pur și simplu mă simt de parcă ar trebui să fug; de parca ar fi trebuit să fug. Îmi pare rău... 
Amélie îi cuprinse mâinile într-ale ei, privind-o adânc în ochi, de parcă ar fi vrut să pătrundă undeva în sufletul ei. Zâmbind călduros, îi șopti:
- Fă-o. O vei face oricum, cândva. Doar nu o face în timpul liceului; nu cred că vrei să ai probleme. De asemenea, nu pleca pentru prea mult timp. Nu vreau să sfârșești singură și fără bani.
- Serios?
- Da, Eli'. Doar fă-o. O poți face vara aceasta. Fă-ți un plan; păstrează-ți niște bani. Du-te undeva departe, mai departe decât și-ar putea imagina cineva. Stai acolo câteva zile, o săptămână, două... Poate chiar și o lună. Apoi vino înapoi, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar fă-o, dacă simți nevoia.
- Dar cum rămâne cu...
- Să fugi înseamnă să lași totul în spate, Elise. Dacă nu ești pregătită acum, când chiar simți nevoia, atunci nu vei mai fi pregătită niciodată. Ține minte asta. Cu cât o faci mai repede, cu atât este mai bine. Până la urmă, oamenii ar trebui să se obișnuiască cu faptul că, uneori, trebuie să plecăm; pur și simplu. Uneori, ne este mai bine dacă fugim. Și da, e okay să fugim din când în când.
- Precum a făcut-o fratele meu, huh?
- Nu. El a fugit de realitate, draga mea. Tu vei fugi în realitate.
Elise se ridică de pe scaun și o cuprinse pe Amélie în brațe. Aceasta o strânse ușor, apoi murmură:
- Ai grijă de tine, Elise...