O nouă zi

Cap. 2

        Mă dezbrac și intru în cada în care mi-am turnat niște spumant. L-am primit de la o pacientă din spital. Mereu mă port frumos cu ei și îi ajut cu tot ce pot, de aceea primesc tot felul de atenții, începând de la cafea, ciocolată până la bani. Nici nu mai am cui să i le dau!

        Înainte le strângeam și o dată pe lună i le duceam mamei. Mă simțeam atât de împlinită, putând să-i ofer și eu ceva, pentru tot ce făcuse și încă mai făcea pentru mine. Mereu mă întorceam cu plasele pline de produse, din curtea sa și i le găteam animalului cu care sunt căsătorită. Of, mamă! Iartă-mă!

        Stau cu ochii închiși, scufundată în apa fierbinte și încerc să mă relaxez, să-mi alung gândurile. Așa am ajuns să supraviețuiesc, la serviciu, cât și acasă. Îmi fac treburile fără să vorbesc, fără să întreb de ce este așa și nu altfel, totul e mecanic.

        Mă așez în pat și adorm. Sunt trezită de alarma, care sună la prima oră, făcându-mă să mă pregătesc, pentru o nouă zi de muncă. Ajung cu jumătate de oră mai devreme, cum o fac întotdeauna și mă pot schimba liniștită, fără privirile curioase ale colegelor. De mult mă feresc de ele, ajung ori mai devreme, ori mai târziu. N-aș avea cum altfel să-mi ascund vânătăile de pe trup sau lenjeria intimă simplă și nu de calitate. Ele se așteaptă să fiu cât mai la curent cu noutățile, ținând cont din ce familie fac parte. De unde să știe, că îmi cumpăr haine de la China Mall sau că sunt o clientă fidelă a țigăncilor care vin prin spital cu marfă și pe care ele le alungă?

        Pe secție este liniște. Se pare că mulți pacienți s-au externat, doar e Paștele. Au rămas doar cazurile mai grave. Când mă eliberez, fug în locul în care mă simt cel mai bine, la Pediatrie și anume, la salonul cu copiii abandonați, de așa zisele lor mame. Aici e locul meu secret, unde mă relaxez, muncind, ajutându-le pe colegele de la acest etaj, să-i schimbe sau să-i hrănească. Când iau câte unul în brațe, adulmecându-i mirosul de bebeluș, maimuțărindu-mă, făcându-l să zâmbească, îmi dă o stare optimistă, uitând pentru moment, de minciuna care reprezintă viața mea. Fetele de aici îmi păstrează secretul. Nimeni nu știe cum îmi petrec timpul liber.

        Pe la ora șase, încep să fac tratamentele pacienților, înainte de a-mi încheia tura. Îmi pregătesc căruciorul cu cele necesare și pornesc de la un salon la altul. Întotdeauna vorbesc cu pacienții, când le fac injecțiile sau le verific perfuziile și de multe ori, am auzit în urma mea.

– Este asistenta aia drăguță!

Cuvintele astea îmi dau satisfacție. Pentru mine au o mare însemnătate, e recunoașterea și aprecierea muncii pe care o prestez.

        Îmi dau seama că mai am nevoie de niște vată și spirt și-mi las căruțul pe coridor, pornind spre cabinetul nostru. Intru, destul de brusc și văd ceva ce n-aș fi vrut niciodată să se întâmple. Bogdan o ține în brațe pe Irina și se sărută. O, nu! Te rog, nu și ea! De ce tocmai ea?

        Când mă zăresc, sare din brațele sale și fuge buimacă pe hol. Îmi iau cele necesare și nu spun nimic. Îl văd pe Bogdan cum mă urmărește ca un vultur. Nu se mai stresează nici el să se scuze, cum făcea la început, când îl mai surprindeam cu câte o colegă de-a noastră. Rar se mai justifică pe acasă.

– Zii merci, că nu te schimb pe tine! Tot acasă mă întorc!

        Stau cu spatele la el și ies fără să-i acord atenție, ca și cum n-ar fi aici. Pe coridor nu se vede Irina, probabil s-a ascuns pe undeva, jenată de această situație. Mă întorc la căruțul meu și continui să tratez pacienții din ultimele saloane, încercând să-mi opresc lacrimile.Mă doare! De data asta chiar mă doare!