O nouă zi

Cap. 7

        Zâmbesc. De mult timp n-am mai zâmbit și nu m-am mai simțit atât de bine. Mă îndrept spre magazin și sper din tot sufletul că tipa aceea drăguță îmi va da o veste bună. Starea se datorează atmosferei plăcute de aseară, de la masa pe care am luat-o împreună. Dedushca a venit pe picioarele sale, simțindu-se un pic mai bine, urmat de nepotul său, schimbat în haine sport, lejere. Micuța m-a ajutat să-i servim. Singurul loc rămas liber era cel de lângă el și am simțit cum toată mâncarea abia mi se duce pe gât. Cauza nodului din gât s-a datorat apropierii și ochilor agățați în permanență pe mine. Copiii au reușit să mă relaxeze, iar pe el să fie mai vorbăreț și să intre în poveștile lor. Ne-au distrat cu relatările de la școală, despre colegii lor sau despre concursul nostru haios. De câteva ori a avut ieșiri spontane și m-am simțit grozav. De câte ori vorbea, am avut scuza de a întoarce capul spre el, pentru a-l asculta, dar de fapt, i-am studiat fiecare trăsătură a feței, încântată de ceea ce văd. Când Serioja și-a exprimat dorința de a pleca, am profitat să mă retrag. Trebuia să mă îndepărtez. Nu mai aveam putere să ascund, să par indiferentă. N-am apucat să ies pe ușă, că deja l-am simțit în urma mea.

– Ăăă..te conduc până la căsuță. Vreau să-ți mulțumesc, mi-a spus încurcat.

– Pentru ce?

– Pentru că ai avut grijă de Elicika și de bunicul meu. Pe z ice trece e mai slăbit.

Și-a ridicat mâinile a neputință și știu că e dureros să nu-l poată ajuta.

– Eu vă mulțumesc vouă, că m-ați primit aici.

        Dacă ar ști cât de bine îmi fac, nu mi-ar mai mulțumi. De fapt eu trebuie să le fiu recunoscătoare pentru tot ce îmi oferă, mai ales sentimentul de aseară și de când sunt aici, ca și cum aș fi făcut parte din familia aceasta frumoasă. Așa ceva am mai simțit doar în fragedă copilărie.

        În fața căsuței ne-am oprit, cu multă părere de rău, că nu este drumul mai lung. Era la fel de agitat ca și mine, cu multe gânduri pe care nu am știut cum să ni le împărtășim. Am stat față în față, în semiîntuneric cu multe trăiri interioare. Acela a fost momentul. Momentul în care mi-a apărut răspunsul la întrebările pe care mi le-am tot pus. Îl plac. La naiba, îl plac foarte mult! Am ajuns să doresc să-l văd tot timpul, îl caut și-l urmăresc din priviri. Mi-e greu să recunosc că-mi doresc să mă atingă, să mă sărute, să-mi aline rănile de care nu-i voi vorbi niciodată. Nu va ști cine mi le-a făcut și de ce. N-am putut să-mi dau seama ce gândea în acel moment. Mă privea, ca de obicei, tăcut și serios. M-am tot întrebat dacă și el are aceleași senzații când mă vede și dacă îi pasă cât de cât de mine. Dar de ce nu face niciun pas? O parte din mine vrea ca el să se apropie mai mult, dar cealaltă, condusă de rațiune, îmi aduce mereu aminte că nu este bine ce fac și ce-mi doresc. Eu sunt, vreau, nu vreau a lui Bogdan, așa cum spune actul pe care l-am semnat cu trei ani în urmă și nici în ziua de azi nu-mi dau seama de ce.

Cum de ce? De proastă! iar mă ceartă conștiința că n-am vrut să ascult de ea, atunci când am făcut cea mai mare prostie.

        Bogdan sigur mă caută. Mereu a susținut că n-o să mă lase să trăiesc fără el, mai bine mă omoară decât să facă asta și la cum îl cunosc, n-o să renunțe în veci la această idee. Câteodată, când aud câte un foșnet prin jur, tresar și mă întorc speriată, gândindu-mă că m-a găsit. E o chestiune de timp. Mai devreme sau mai târziu mă va găsi și atunci ce voi face? Îi voi târî pe acești oameni deosebiți, care m-au primit în casa și familia lor, în mocirla din viața mea?

        După câteva momente, care mi s-au părut minute întregi, în care ne-am privit tăcuți și nemișcați, cu tumultul din suflet chinuindu-mă, dându-se o luptă grea între inima abia trezită la viață, dintr-o amorțeală de trei ani și rațiunea care îmi spunea ce este bine și corect, a făcut un pas spre mine.