O nouă zi

Cap. 17

La primele ochiuri de lumină eram deja pe drum. Iubitul meu și-a petrecut o bună parte din viață în școala militară, e foarte punctual și organizat atunci când trebuie să ajungă undeva. Ne-am întors acasă și după un duș rapid, ne-am îmbrăcat și urcat în șalupă, ajungând în Tulcea pe la ora nouă, de unde am luat mașina. Sunt un pachet de nervi, am emoții și sunt foarte stresată. Și-a dat seama de asta și rămâne tăcut. N-am răbdare sau chef de vreo conversație, nici despre ce vom face sau vom găsi și nici despre lucruri banale pentru a ne petrece timpul. Privirea îmi este ațintită prin parbriz, dar nu observ nimic, pur și simplu sunt prezentă doar în gândurile mele, care mă poartă la câțiva kilometri depărtare, distanță ce se micșorează din minut în minut. Trebuie să-mi revin! Nu trebuie să-i dau satisfacție lui Bogdan, arătându-i în ce hal m-a adus iar. Un nod în gât și un junghi în coaste mă opresc parcă să funcționez corect. Ajungem cu vreo zece minute înainte de ora unsprezece și parchează mașina mai la distanță. Știe că nu vreau ca ei să-și dea seama unde locuiesc, mai bine să creadă în continuare că n-am părăsit orașul. O senzație de sufocare pune stăpânire pe mine.

– Alexandra! Uită-te la mine, te rog!

Vocea îi este fermă și astfel cuvintele ajung acolo unde trebuie. Îl ascult, rămânând ațintită la ochii săi.

– Nu-ți fie teamă, voi fi tot timpul lângă tine! N-o să-ți facă nimic!

Încearcă să mă încurajeze, dar îl simt la fel de încordat. Fața îl trădează, sprâncenele îi sunt împreunate, maxilarul încordat, vena pulsându-i vizibil, toate făcându-mă să mă simt iar vinovată că l-am târât în noroiul din viața mea. Încuviințez, dând din cap, atingându-i ușor cu vârful degetelor obrazul, încurajându-ne astfel reciproc să ne calmăm și să rezolvăm pentru totdeauna această problemă.

–Hai! îmi răspunde astfel gestului, cu o urmă de zâmbet și se dă jos din mașină, înconjurând-o rapid și ajutându-mă să cobor. Mă ține de mână până înconjurăm clădirea unde se află notariatul. Când ajungem, dăm direct de Bogdan care ne așteaptă la intrare, cu tatăl său, trăgând puternic dintr-o țigară. Cu toate că mi-am făcut diverse scenarii legate de revederea noastră și m-am încurajat c-o să-i arăt că sunt o femeie puternică, că nu-l mai las să mă calce în picioare, simt că încep să tremur. Doamne, sper să nu fie vizibil! Nu mai pot să fiu ca înainte, ca atunci când ajungea acasă și încercam să mă comport normal, să fiu indiferentă la prezența sa, deși muream de frică. Acum tremur, dar știu sigur că nu de teama că m-ar lovi, ci de revederea coșmarului care m-a terorizat ani întregi.

Îi evit privirea, fixându-l pe tatăl lui. Îl zăresc cu coada ochiului cum mă studiază.

– Bună ziua, spun cât pot de stăpână pe mine și primesc răspuns doar de la fostul socru.

Mă simt mică între acești bărbați, care emană o mare tensiune, deocamdată fiind o luptă tacită în care fiecare își revendică rolul, fostul iubit și actualul.

– Intrăm? încearcă să detensioneze cât de cât realitatea, tatăl său.

E la fel ca mine. Vrea să terminăm cât mai repede această întrunire și s-o luăm fiecare pe drumul său, lăsând trecutul în urmă.

– Da, răspund serioasă, dar ceva mă stresează și anume, tăcerea lui Bogdan.

E vorbăreț, iar acum aprobă hotărârea mea și a tatălui său, fără să scoată un sunet? Instinctul nu mă înșeală, nu poate să accepte și imediat își arată adevărata intenție.

– Vreau să vorbesc cu tine înainte să intrăm în cabinetul notarului! Singuri! accentuează ultimul cuvânt.

– Nici gând! se răstește Sasha și mă strânge mai tare de mână.