O nouă zi

Cap. 3

Nu durează mult și apare în bucătărie. I-am așezat friptura pe o farfurie, dar este încă fierbinte, ceea ce-mi produce un gol în stomac. Știu că nu-i place asta și după starea în care se află, sigur o să mi-o arate.

Se așează tăcut la masă, iar eu mă întorc spre aragaz și pun ibricul pentru cafea.

– Ce dracu...? Ești bătută în cap, nu vezi că frige?

A început! Tac. Cel mai bine e să tac ca de obicei. Cu cât îi dau mai multe explicații, cu atât țipă mai mult.

– Du-te dracului de tâmpită! Nu ești bună de nimic! începe să țipe și aud scaunul trântit de gresie.

Zgomotul mă face să tresar și să mă întorc spre el, la fix pentru a mă feri de farfuria cu mâncare, care zboară spre mine, lovindu-se și spărgându-se de perete. Toată mâncarea este împrăștiată pe jos, la fel și cioburile. Opresc focul și mă aplec să le adun de la picioarele mele, în ochi, apărându-mi lacrimi.

Nu le mai pot opri, cum fac mai mereu. Am muncit mult pentru banii primiți, cu care am putut să cumpăr carnea, pe care, tocmai mi-a aruncat-o pe jos. De ce se poartă așa? De ce mă face să sufăr?

– Ești proastă ca mă-ta, de asta a rămas singură și n-a mai luat-o nimeni de nevastă! Doar eu am fost suficient de prost și te-am luat pe tine! Cine dracu te mai lua? urlă și se oprește lângă mine.

Strâng cioburile și îi văd vârful picioarelor, chiar în fața mea. Mă ridic cu bucățile mai mari de cioburi în mână, dar nu se dă la o parte. Mă ține acolo, până îmi ridic privirea spre el. Ah! Și lacrimile astea nu vor să se oprească!

– Zii! Nu sunt eu norocul tău în viață? Te-am adus din fundul țărănoaiei și te-am făcut doamnă de oraș, dar degeaba...nu vrei să apreciezi ce ai! Neam de neamul tău de prostălăi, n-au mai stat în centrul Constanței, îmi spune în față, cu rânjetul său răutăcios.

Dacă ar bea, aș mai găsi o scuză pentru comportamentul său infect. Știu sigur că e singurul viciu pe care nu-l are. Se dă la o parte și mă lasă să strâng, în timp ce se așează la masă și-mi urmărește fiecare mișcare, cu ochi disprețuitori.

Îmi vine să-i urlu în față, să mă lase naiba în pace. Dacă tot nu sunt bună de nimic, de ce mai vrea să stea cu mine? De ce nu vrea s-o luăm fiecare pe drumul său? Dar știu care e răspunsul său. M-ar bate și mi-ar spune că mai bine mă omoară, decât să nu mai fiu a lui. Sunt nevoită să trăiesc viața asta amară, alături de un monstru, de un vampir care îmi trage ultima fărâmă de viață din mine.

– Unde pleci? Stai aici! îmi ordonă, pe un ton care nu se poate contesta.

Mă opresc cu spatele la el și-mi cuprind corpul cu mâinile, încercând să nu mai tremur. Îl aud cum se ridică și vine în spate, lipindu-se de mine. Își înfinge mâna în păr, trăgându-mi capul pe spate, obrazul său, ajungând lângă al meu și șuieră.

– Nu mi-ai răspuns, ce făceai fără mine?

Trăiam!

– Știi ce făceai?Acum erai la colțul străzii și te vindeai pe cine știe ce. Dar cine dracu te-ar fi vrut, așa nașpetă cum ești?

Tremur de-a binelea, corpul mi se cutremură, iar lacrimile izvorăsc încontinuu. Mă doare. Mă doare, al naibii de rău! Mă doare atât fizic, cât și psihic. El e bărbatul care ar trebui să mă iubească și să mă protejeze, nu? Oare așa pățesc toate femeile măritate? Așa e normal?

Îmi dă drumul și se depărtează de mine. Prind momentul și mă retrag la baie. Mă privesc în oglinda mare și nu mă recunosc. Unde e fata cu ochii mari, veselă și mândră că a reușit la facultate? Arăt îngrozitor, cearcăne adânci, palidă, cu ochii roșii de la plâns, mult mai slabă cu câteva kilograme. Are dreptate! Cred că nimeni nu s-ar uita la mine. Sunt oribilă, nu sunt bună de nimic!