O nouă zi

Cap. 8

Uf, credeam că nu se mai sfârșește odată noaptea aceasta! Orele abia s-au scurs. N-am avut chef de nimic în ultimele zile, n-am prea ieșit din căsuța în care locuiesc, decât atunci când am fost nevoită s-o ajut pe Elena, așa cum i-am promis. Luni, am profitat și i-am călcat uniforma pentru școală. Am mers la ea, doar când mă ruga să o ajut la teme, având câteva probleme la citire. După ce termina, o lăsam la televizor, iar pe bătrân în camera lui.

Zilele acestea au fost superbe. Norii au fost risipiți de vânt, iar soarele a triumfat mai strălucitor ca oricând. Deja se simte căldura, fiind ultima lună de primăvară. Ar fi fost niște zile perfecte pentru plimbări sau pentru a lua masa în foișorul din curte, dar nimic nu m-a atras. Am fost posomorâtă mai tot timpul și asta i se datorează. Mi-a lipsit enorm. N-aș recunoaște asta nimănui, chiar dacă m-ar stropi cu picături de ceară, însă pe mine nu mă pot minți.

M-am forțat să mă culc o dată cu găinile din curte, imediat cum se însera și spre dimineață mă trezeam o dată cu cocoșul, butonând televizorul, până la apariția micuței. Și totul doar pentru că nu l-am văzut. Pleacă devreme și se întoarce noaptea. Alaltăseară am apucat să-l zăresc prin perdeaua din cameră. Câinele lătra insistent și m-am ridicat din pat, uitându-mă atentă în curtea luminată parțial, încercând să deslușesc ceva. Când a apărut în dreptul luminii, l-am putut observa mai bine. Am avut senzația că inima mi s-a oprit pentru o secundă, reluându-și apoi activitatea, demonstrându-mi încă o dată că nu mă înșel. Era îmbrăcat în haine închise la culoare, probabil uniforma și am dus o luptă aprigă, cu mâna pe clanța ușii. Singurul lucru care m-a oprit să ies afară a fost lipsa unei explicații logice. Ce aș fi putut să-i spun?

,,Hei, am ieșit să arunc gunoiul la zece seara!" sau ,, Simțeam nevoia să iau puțin aer curat și vai, ce coincidență, exact când ai venit tu!"

Era prea trasă de păr , așa că am renunțat la idee. Am și eu orgoliu. Mândrie pe care mi-am beștelit-o toată ziua de ieri, când a dispărut iar și m-a durut sufletul. M-am tot certat, dar degeaba, ocazia trecuse.

Aud o bătaie în ușă și știu că e ora șapte, iar micuța blondină a venit să mă roage s-o ajut cu părul. Îmi iau pe mine una din cele două perechi de blugi pe care le am și o bluză, apoi îi deschid somnoroasei ciufulite.

– Te-ai trezit? Azi îmi faci două codițe?

– Bună dimineața și ție! mormăi și o privesc cum se așează pe singurul scaun din încăpere.

În această clipă un singur lucru mă binedispune și anume, că nu seamănă cu taică-su. O cât de mica asemănare, ar fi fost sare pe rănile mele.

– Da, îți fac două. De ce?

– Ieri, toate colegele m-au întrebat cine mi-a aranjat părul așa de frumos.

– Le-a plăcut?

– Îhm! Au zis că vor să le faci și lor! spune veselă.

Mă opresc cu peria în aer. Ce? Asta ar mai lipsi, să le împletesc părul coadă de pește, fetițelor de la clasa întâi!

– Doamnei i-a plăcut?

Sunt curioasă ce părere a avut învățătoarea. Sper că nu s-a mai luat de ea și nu i-a mai făcut observație în fața clasei.

– Nu știu, dar m-a întrebat cine mă piaptănă și i-am spus că tu.

Acum probabil se întreabă, la fel ca și ceilalți localnici, cine sunt, scopul și durata vizitei.