O nouă zi

Cap. 4

Îmm! Ce bine am dormit! Deschid ochii, mă uit prin jur și respir ușurată, când realizez că n-a fost doar un vis. Este adevărat că a început o nouă zi dintr-o nouă viață. Am dormit bine în patul ăsta mare, din această cameră simplă, unde se mai află doar o sobă și un dulap, pe a cărui rafturi am găsit câteva poze vechi, alb negru, pe care le-am studiat aseară înainte de a mă culca. Din fotografii zâmbeau membrii unei familii, bunicii, părinții și doi băieți blonzi, în fața unei case cu acoperiș de stuf, probabil asta. Ce fericiți erau, cu toate că trăiau aici, într-o zonă uitată de lume, necunoscută pentru mulți dintre noi, iar eu, care am locuit în mijlocul Constanței, trăiam un calvar. E adevărat că bunurile materiale nu-ți aduc fericirea!

Mă ridic din pat și-mi caut rucsacul și-mi scot singura pereche de blugi și una din bluzele curate. Nu știu ce voi face fără haine, nici măcar pijamale nu am. E liniște, așa a fost toată noaptea. Doar ploaia s-a auzit și rareori câte un tunet. Deși sunt într-un loc străin, am reușit să dorm neîntoarsă. Habar n-am cât o fi ora, iar pe cei din casă nu i-am mai auzit de aseară. Râsetele celor doi, tată și fiică, m-au făcut să ies din camera, să-i urmăresc pe ascuns, nevrând să le întrerup buna dispoziție. Fetița era în cadă, iar el încerca s-o convingă să iasă, fără prea mult succes, bălăcindu-se în continuare și stropindu-l. Mi-a oferit o nouă imagine și mă întreb dacă este așa urâcios doar cu mine sau cu toți necunoscuții, pentru că în familia sa se poartă exemplar.

Nu știu nimic despre lipoveni. Nu am avut niciun coleg sau colegă din această etnie. Doar am auzit că sunt foarte mulți în Dobrogea, mai ales aici, în Delta Dunării. Intru în baie și mă spăl puțin, apoi pun hainele curate, nu înainte de a-mi studia zona în care am fost lovită. Se pare că nu s-a învinețit, deși doare îngrozitor. Nu pot să nu mă gândesc la agresorul meu. Ce va face când își va da seama că am dispărut și că nu mă mai întorc? Oare mă caută? Nu are cum să dea de mine, nimeni nu știe unde sunt, nici măcar eu! Dacă ieri, încă mă mai îndoiam de decizia luată, azi sunt sigură că niciodată n-o să mă mai întorc acolo, la vechea viață. Vreau să trăiesc în liniște. Vreau să fiu lăsată în pace, să nu mai dau justificări pentru ce sunt sau cum și de ce vorbesc. Vreau să mă bucur de cele observate în jurul meu, să nu mai fiu un robot fără sentimente. Mă pieptăn și-mi prind părul într-o coadă. Până acum mi l-am ținut într-un coc strâns. De machiat nici gând, nu am nici măcar un ruj la mine. Surprinzător, dar chiar mă simt binișor.

– O să fie bine! mă încurajez privindu-mă în oglindă, înainte de a părăsi baia.

Deschid ușa de la intrare și observ că plouă în continuare destul de tare. Mă îndrept spre bucătăria de vară, unde cu siguranță îi voi găsi pe toți.

– Bună dimineața! le spun imediat cum intru, dându-mi gluga jos din cap.

– Alexandra! Te-ai trezit! strigă Elena, de la masa unde răsfoiește o carte cu imagini.

Bătrânul stă lângă ea și nu știu ce făcea, dar acum mă urmărește. Nu aș putea preciza de ce, dar îmi place de el. Are ochii bânzi și pare o persoană bună și plăcută. Dar ce te faci cu nepotul său? Ai impresia că a mâncat murături până acum. E în fața aragazului și amestecă într-o oală, îmi aruncă privirea sa, gen ,,uite-o și pe asta!''și își continuă treaba, fără să se mai sinchisească să mă bage în seamă. Nesuferit om!

– Tata a spus că ești Prințesa Adormită și că vei dormi o sută de ani! continuă serioasă fata.

Ce? Își bate joc de mine?

Mă uit spre el destul de enervată și-l prind cum mustăcește, continuând să privească conținutul din oala magică, pe care i-aș turna-o în cap. Nesimțitul, face pe nevinovatul!