O nouă zi

Cap. 6

Oare e târziu?

Mă întind în pat, leneșă ca o pisică și zâmbesc amintindu-mi că așa am făcut și ieri de dimineață. Ah, ar putea să devină un obicei plăcut, de a te trezi fără teama că ai dormit prea mult și n-o să mai ai timp să pregătești mâncarea sau să calci hainele unui soț care dorește să arate perfect tot timpul. Dar gândul meu nu mai vrea să rămână la trecutul dureros, călătorește la seara trecută, la nesuferitul ăla care s-a comportat chiar ciudat. Am avut impresia că ar fi băut ceva, dar nu l-am văzut să facă asta, chiar dacă nu le lipsește vinul de la masă, din care mai bea dedushca câte un pahar, înroșindu-i-se mai mult pomeții. A stat și m-a ascultat atent, cu un mic zâmbet misterios și în timp ce vorbeam, mă întrebam dacă e una și aceeași persoană, cu cel care bolborosește urâcios. La insistențele sale, l-am rugat să-mi aducă câteva produse, un șampon, pastă de dinți, periuță și un deodorant, dar în niciun caz n-am îndrăznit să-i cer și altceva. Mi-a lăsat impresia că abia se înduplecă să plece, de parcă ar fi vrut să mai rămână, însă tăcerea dintre devenea stânjenitoare. Mi-am scotocit prin creieraș ce aș putea să-i mai spun. Negăsind nimic, am preferat să rămân tăcută, întrebându-mă la ce se gândea, când mă privea atât de atent. Înainte să iasă pe ușă mi-a trântit-o, lăsându-mă cu gura deschisă, rușinată toată.

– Și lenjerie intimă, nu?

– Ăăă...

– Ok, am înțeles! mi-a răspuns rapid, îndepărtându-se și sunt foarte sigură că i-am auzit câteva hohote de râs.

Am închis ușa și mi-am aruncat pantalonii de pe mine, băgându-mă imediat sub pătură, încercând să mă uit la vreun film. Am butonat telecomanda și l-am închis, enervându-mă că nu mă pot concentra la nimic. Ba chiar, cel mai mult m-a enervat mirosul rămas în cameră, același pe care l-am adulmecat pe tot drumul spre biserică. Am sperat că dacă închid ochii și adorm, nu îmi mai revine imaginea unui zâmbet frumos și a unor buze care m-au făcut să mă întreb cum sunt la atingere.

Alexandra, ai luat-o pe arătură? Astfel de gânduri nu-și au locul în mintea și în sufletul tău, sunt mult prea periculoase acum! mă ceartă rațiunea și imediat îi dau dreptate.

Nu am mai observat un alt bărbat în afara soțului meu. De fapt, nici înainte nu am dat prea multă importanță la astfel de lucruri, fiind mult prea preocupată pentru a-mi îndeplini planul, visul de a ajunge medic. Am făcut multe sacrificii pentru asta. Am învățat tot timpul. Nu-mi permiteam să pierd locul, n-aș mai fi avut cum să continui. O fată săracă de la țară n-ar fi reușit altfel. Poate dacă aș fi avut mai mulți prieteni, aș fi știut să aleg mai bine. Aș fi avut curajul să refuz avansurile lui Bogdan, încă de la început, dar acum, e mult prea târziu pentru regrete. A început o nouă zi și trebuie să fac tot posibilul să fie una mai bună. Îmi întind picioarele mai mult, mâinile deasupra capului și mă simt ciudat. Nu știu să descriu aceste simțăminte, însă, cu siguranță sunt optimistă pentru ziua de azi, pentru cea de mâine și pentru cele care vor veni de acum încolo.

La bucătărie îl găsesc pe bătrân, chinuindu-se să ia o cutie de metal de sus.

– Lăsați-mă pe mine!

Se dă la o parte și începe să râdă ca un copil, care tocmai face o boacănă și se ascunde de părinți. Mă uit la cutie și simt mirosul de cafea.

– Vreți să vă fac o cafea? îl întreb, vrând să-l ajut în continuare. Nu mi-ar strica să-mi încep și eu ziua astfel.

– Da. Să nu-i spui lui Sasha că am găsit-o! continuă să râdă vinovat.