O nouă zi

Cap. 9

Zâmbetul începe să-i dispară cu fiecare cuvânt pe care îl rostesc. La final devine mai serios ca oricând. Întoarce capul spre sticla de bere din fața sa și nu scoate niciun sunet. Sunt sigură că a auzit și a înțeles tot ce-am spus, deși continuă să stea nemișcat, iar eu nu știu ce să fac și să cred. Următoarele cinci minute stăm la o distanță mică și totuși, atât de depărtați prin lipsa de comunicare. De ce nu spune nimic? Bărbatul ăsta mă disperă. Bogdan vorbea tot timpul, ajunsesem doar să ascult. Uneori, oricum o dădeam, nu era bine. Dacă răspundeam mă plesnea, zicând că am gura mare pentru că sunt vinovată, iar dacă tăceam o luam la fel de tare, considerând asta ca o dovadă a vinovăției.

Dar Sasha e diferit. De când l-am cunoscut e mai mereu tăcut și calm, chiar dacă uneori mârâie. Totuși, l-am văzut mult mai deschis cu familia și cu prietenii săi. Am ajuns la concluzia că aceasta este adevărata sa față, dar ce îl reține când e vorba de mine? E ca un scut. N-am putut să trec de el decât atunci când a vrut.

– Asta îți dorești? îl aud în sfârșit.

Nu, nu e asta! Îmi doresc să fiu cu tine, să-mi spui că ai nevoie de mine și că mă dorești! Vreau să-mi spui să rămân aici!

– Da.

Nu-l mai pot privi, prefer să studiez paharul din fața mea, pe care nici măcar nu știu când l-am golit, gâtul fiindu-mi uscat.

– Păi, avem o problemă. Nu poți pleca...nu încă! îl aud cu un ton serios.

Întorc rapid capul și dau de privirea sa de gheață.

– Cum adică, nu pot pleca? spun cam tare, dar nu pare afectat, ba chiar continuă ca și cum nu l-aș fi întrerupt.

– Când au venit prietenii mei, le-ai spus că după nuntă îi așteptăm aici. Eu nu am timp și nici nu mă pricep să fac curat în căsuțe, așa că ...de această dată eu sunt cel care are nevoie de ajutor. Facem un târg! Rămâi până pleacă ei, mă vei ajuta și suntem chit. Ce zici?

Ce? Vrea să rămân doar să-l ajut? Mă simt dezamăgită și-mi vine să mă iau singură la palme, pentru cât de fraieră am putut fi. Cum am putut să cred că ar fi interesat de mine? Cum?

– Bine, spun încet și mă ridic să plec, însă mă oprește cu vorbele sale.

– În seara asta sunt de muncă, dar mâine te aștept în Tulcea.

– Ce?

– Mâine vii cu vaporul de dimineață. O să ajungi în jurul prânzului și ne întâlnim la debarcaderul din Tulcea, acolo unde...unde ne-am întâlnit pentru prima dată, simt o urmă de melancolie, dar refuză să mă privească.

– De ce? întreb curioasă.

– Mâine trebuie să mergem la cumpărături. Ai nevoie de o rochie, iar eu de o cămașă.

– Ce?

Despre ce vorbește? A auzit că voi pleca de aici?

– Avem nevoie pentru nunta de sâmbătă, sunt țintuită de cei mai verzi ochi pe care i-am văzut, vreodată.

– Ce nuntă? reușesc să-l întreb cu greu.

– Prietenii mei cred că suntem împreună și nu mă pot duce singur.

În colțul gurii îi apare un rânjet, ochii încep să-i strălucească și vorbește de parcă ar fi ceva firesc ce-mi cere acum. Mă forțează. Mă șantajează și știe că voi accepta, după siguranța pe care o afișează. Nu-l pot refuza, deși știu că voi ieși în pierdere, suferind mai mult, când toate se vor sfârși și voi fi nevoită să plec. Datoria pe care o am mă oprește să refuz. M-a ajutat într-un moment în care eram disperată și nu știam încotro s-o apuc. M-a adus aici, arătându-mi că se poate trăi și altfel. M-am îndrăgostit, chiar dacă nu este reciproc.