O nouă zi

Cap. 11

Da, nu este nici un dubiu, este chiar el. Se apropie cu pași mari, zâmbind larg. Pe figură i se citește clar mirarea și nedumerirea de a mă găsi aici. Dacă la el e mirare, la mine e un coșmar, o tragedie.

– Eram sigur că ești tu. De fapt nu am fost prea sigur datorită tunsorii, vorbește tare, trecând pe lângă ceilalți, care ne privesc cu multă curiozitate.

Se oprește în fața mea și-mi zâmbește, fericit de a noastră revedere.

– Bună, Dan! îi răspund, înghițindu-mi nodul din gât.

– Ce chestier, să ne întâlnim aici! continuă să se mire și-mi vine să-l trag mai încolo, departe de privirile celorlalți, dar cum aș putea să fac asta? Ar bate mai mult la ochi.

– Da.

– Vă cunoașteți? întreabă până la urmă Colea, dornic să afle de unde și până unde urma asta de familiaritate între noi doi.

– Da, am fost colegi...ăăă...de școală, spun repede, un pic încurcată și mă uit la Dan, încercând să-i dau de înțeles din priviri că nu este cazul pentru mai multe detalii.

– Aaaa, ce tare! V-ați întâlnit tocmai aici! ne spune Colea și spre bucuria mea nu mai insistă cu alte întrebări, ba chiar îi cheamă să le arate cu ce vor pescui astăzi.

Femeile o iau înainte nerăbdătoare, urmate îndeaproape de bărbații lor. Rămânem singuri, în siguranță pentru mine, cel puțin deocamdată. Când întorc capul spre Dan, acesta mă studiază serios.

– Nu-mi vine să cred că ne-am întâlnit aici.

– Da. Dan, vreau să te rog ceva...Te rog, nu spune nimănui că m-ai văzut aici. Nu știe absolut nimeni că eu sunt aici și nici nu vreau să afle. Cei de aici nu știu prea multe despre viața mea. Cu cine ești? Ești cu cineva cunoscut de la spital? încep să mă panichez.

– Nu. Liniștește-te, nu sunt cu persoane care te cunosc. Sunt cu părinții, sora și cumnatul meu.

Răsufl ușurată, dar tot nu mă pot liniști. Apariția lui mă agită mai mult decât orice.

– Am aflat de curând despre voi. O știi pe asistenta aia nouă, Irina, nu? Am lucrat câteva ture cu ea și mi s-a confesat cât de cât. A spus ceva ce m-a șocat. Se pare că speră să fie ceva mai mult cu Bogdan, dar el nu o ia în serios pentru că suferă. Atunci mi-a spus că tu ai plecat, l-ai părăsit și îl compătimea, știi doar, că în fața tuturor pare cel mai bun om! M-am întâlnit și cu el, dar dacă nu mai suntem prieten i, nu mi-a spus nimic. E adevărat ce mi-a relatat ea, arată rău. Mereu a fost slab, dar acum e mai sfrijit, cu cearcăne, tras la față și fără viață. Stătea tot timpul la bârfe cu asistentele sau cu ceilalți doctori, acum pleacă, se retrage.

Nu-mi vine să cred ce aud. E ca și cum n-ar vorbi de același Bogdan, cel care m-a bătut și m-a abandonat trântită pe jos, nepăsându-i de ce-mi face. Chiar să fie atât de afectat de plecarea mea? De ce?

Mă citește și își dă seama ce gândesc în acest moment. Continuă serios.

– Alexandra, știi că m-am îndepărtat de el de mult timp și n-aș avea vreun motiv să te mint. Se pare că el chiar suferă. Plecarea ta l-a schimbat, e afectat.

– Mi-e greu să înțeleg de ce. Mereu s-a purtat urât cu mine. Ajunsesem să cred că mă urăște și simte nevoia să mă pedepsească pentru ceva anume de care eu n-am habar, ținându-mă legată de el.

– Te iubește.

– Ce? pufăi cu mult sarcasm.

–Te-a iubit întotdeauna. Când te-a întâlnit, eram prieteni buni și mi-a spus de câteva ori că tu reprezinți tot ce are el nevoie, că ești persoana pe care o iubește cel mai mult pe lumea asta și că nu-i vei scăpa, o să fii a lui, mai devreme sau mai târziu. N-a durat mult și i s-a îndeplinit dorința, cu toate că nu credeam că-i vei da atenție. Erai o fată serioasă, îți vedeai de treaba ta, nu genul cu care umbla.