O nouă zi

Cap.14

,,Atunci am o viață întreagă să-ți demonstrez, nu?'' Râsul bolnav și vorbele pe care mi le aruncă, îmi răsună încontinuu în ureche și surprinzător mă fac să prind curaj.

– Niciodată n-o să mai fiu a ta! îi spun și nici nu-mi recunosc vocea.

E calmă, tare și fermă. Chiar și tremurul din corp mi s-a oprit. Sunt supărată că această întâlnire mi-a stricat viața pe care speram să mi-o clădesc. S-a întâmplat exact cum credeam, Sasha m-a părăsit imediat. Simt ceva și nu știu cum să-mi explic această senzație stranie. Ceva din mine refuză să tacă și să-i accepte vorbele, așa cum era înainte.

– Ce-ai zis? Ai prins curaj, curvă proastă? urlă și-mi apucă cu ambele mâini fața, lipindu-mă mai mult de peretele din spate.

– Eu te iubesc, Alexandra! Nu ți-am spus-o până acum, pentru că n-am vrut să ți-o iei în cap, așa cum faceți voi, femeile, dacă sunteți prea mult băgate în seamă. Am suferit ca un câine când am ajuns acasă și nu te-am mai găsit, iar când am văzut pastilele alea împrăștiate peste tot, m-am gândit la ce-a fost mai rău. Te-am căutat la morgă, apoi te-am dat dispărută la Poliție, dar după un timp am realizat că m-ai părăsit. De ce? De ce ai plecat de lângă mine? șoptește, cu fruntea lipită de a mea, cu respirația sacadată, părând un om care suferă.

– Nu mă iubești! răspund, uimindu-mă de puterea și stăpânirea de sine, de care dau dovadă în aceste momente.

E un amestec, între nepăsarea, de orice mi s-ar putea întâmpla rău, considerând, că oricum nu mai este viață fără familia iubită și o dorință de a lupta, care mă face să refuz de a mai fi luată de proastă, așa cum m-a considerat tot timpul. Ce poate fi mai rău de atât?

– Ba da! Mereu te-am iubit și trebuia să știi asta. De când ai plecat am înnebunit, ți-am consumat tot parfumul, pulverizându-l prin casă. Mi-ai lipsit mai mult decât credeam, totul e pustiu fără tine! continuă cu fruntea lipită de a mea, cu vocea stinsă.

Pare că suferă cu adevărat, dar prea târziu. Apropierea asta îmi provoacă scârbă, repulsie totală față de el. Nu am nici o fărâmă de sentiment pentru omul din fața mea, care-mi declară dragostea. Îl văd cum își apropie buzele și instinctiv mi le strâng într-o singură linie subțire, iar fața încerc să mi-o întorc. Dar n-am șanse, una din mâinile care-mi țineau fața și-o coboară pe gât, mi-l cuprinde și începe să strângă ușor. Credeai că s-a schimbat? mă întreb în subconștient.

Insistă să mă sărute și când simte că n-are nici o izbândă, își îndreaptă gura spre gâtul meu, mușcându-mă atât de tare, încât scot un țipăt de durere.

– Ești a dracului! Jigodie ce ești, se vede că ți-a mers bine! Ai găsit un prost ca mine, pe care l-ai fraierit și în timp ce sufeream, tu ți-o vârai cu ambele mâini. Panarama dracului! răcnește tăios, respirând precipitat.

Mă eliberează și dă să se întoarcă, păcălindu-mă pe moment, crezând că a renunțat și s-a calmat. Niciodată nu m-a lovit în spital, fiind mult prea preocupat de părerea celorlalți. Aici trebuia să pară bărbatul ideal, totul petrecându-se ferit de privirile altora. Dar acum mă șochează, luându-mă pe nepregătite, când se întoarce și-mi dă un dos de palmă peste față, trântindu-mă pe jos.

– Ridică-te, în morții mă-tii de curvă! mă apucă de tricou, urlând, săltându-mă în același loc, lipită cu spatele de perete.

– Ți-am spus că ești a mea? Ori cu mine, ori în pământ, ai înțeles? Ori îți revii și te porți ca înainte, ori te calc în picioare! îmi șuieră, împroșcându-mă cu precipitații pe toată fața.