The Green Eyed Fear

Capitolul 24

PESTE 5 ANI DE LA DIAGNOSTICARE...

PERSPECTIVA LUI JAKE

Sunt sigur că cei mai mulți dintre voi vă așteptați la o poveste cu final fericit,nu-i așa?Și eu mi-aș fi dorit să fie la fel.Mi-aș fi dorit ca totul să fie roz.Liceul s-a terminat acum...cât?Acum 5 ani?Oh,uau,nici nu îmi vine să cred cât de repede a trecut timpul.Parcă mai ieri am plâns de mi-au ieșit plămânii în afară.

După cum i-am povestit lui Will,am avut și eu aceeași afecțiune pe care a avut-o și el.

Iar acum...se întâmplă să am din nou treaba asta.Dar e diferit.

Adolescența a trecut și se presupune că sunt un adult responsabil.Am 23 de ani și mă îndrept ușor spre 24.Fizicul îmi e schimbat,piercingurile mi-au dispărut,dar culorile închise din vestimentație nu.Ele sunt tot acolo.Spre surprinderea mea,sunt căsătorit și m-am mutat din casa alor mei.Spre și mai marea mea surprindere,am rămas împreună cu colega și iubita mea din liceu,Casey Darwin.Doi băieței aleargă în jurul nostru prin casă,amândoi cu părul închis la culoare,unul din ei având ochii de un albastru intens ce se vede de la o poștă,iar celălalt având ochii căprui precum ciocolata,cu genele lungi și dese.Se presupune că eu mi-am atins unul din scopurile din viață,dar mi-ar fi plăcut să am și prietenii alături.

În fiecare noapte,stau și verific înainte de culcare dacă Casey mai respiră și dacă ai mei copii dorm în pace.Am rămas traumatizat de ce s-a întâmplat în urmă cu 3 ani.Tresar din pat și încep să mă uit prin casă,să văd dacă toți sunt la locul lor,acolo unde i-am lăsat atunci când s-au culcat,sperând din tot sufletul să nu îi găsesc pe acoperișul blocului (da,acum locuiesc la bloc) în încercarea de a se arunca sau de a face o altă tâmpenie.

Adică,de ce ar încerca vreunul dintre ei să se arunce de pe bloc?Nu au motive,m-am asigurat că sunt toți fericiți.

Exact asta am încercat și cu prietenul meu cel mai bun.Să îl ajut să fie fericit.Am încercat din răsputeri,atât eu cât și acea blondă cu ochii verzi și un suflet sfâșiat.

Și de ce sfâșiat sufletul ei?Ei bine,aflați că e sfâșiat din același motiv pentru care am eu această afecțiune psihică din nou.

Dispariția de pe fața pământului a unei persoane apropiate nu ar trebui să fie o chestie fericită pentru nimeni,iar dacă ești bucuros din cauza unei chestii de genul ăsta,atunci află că ești mai bolnav decât sunt eu sau decât a fost Will.

A fost Will?

Exact,ați auzit bine.A fost.

Will iubea înălțimile.Se urca peste tot pe unde apuca și dacă ar fi putut,și-ar fi pus aripi ca să zboare sau ar fi fost vreun parașutist.A iubit înălțimile mai mult decât s-a iubit pe el însuși,astfel încât a ales ca acestea să îl ajute să plece.A plecat departe de noi și nu se va mai întoarce.Acum e cât se poate de sus,în cel mai înalt punct pe care îl poate atinge o persoană.

Amintirile îmi aleargă prin cap și mai am puțin și urlu.Ca orice om normal,mă decid într-o zi să trec pe la amicul meu.Aveam 20 de ani.Am intrat în blocul lui Will și apoi am ajuns la ușa apartamentului său.Era deschisă,dar am ales să nu mă întreb de ce.Am intrat  și am închis-o în urma mea,îndreptându-mă spre dormitor.Nu era nimeni.

Am sunat-o pe Adaline și din fericire îmi răspunse.Abia dacă înțelegeam ce îmi spunea,având în vedere că plângea în hohote.Singura chestie pe care o înțelesesem au fost cuvintele ce mi-au dat de înțeles că trebuia să urc pe acoperișul blocului.Am găsit-o acolo,plânsă toată,cu șocul în ochi.Am făcut tot posibilul să o fac să îmi explice ce se întâmplă,în timp ce eu însumi simțeam cum intru în panică.Fără să îmi fi spus nimic,mi-a întins un bilet și am început să îl citesc.Am recunoscut imediat scrisul specific lui Will Harding.Un scris dezordonat,care arăta de parcă cineva și-ar fi descărcat toate supărările pe săraca bucată de hârtie.

"Nu o să îți placă ce am scris.Tu,cel care citești biletul.Adună-te și încearcă să nu pui deloc la suflet ce am scris aici.E cea mai bună variantă și aparent singura decizie pe care am putut să o iau.S-ar putea să spui că am fost un prost,dar țin să te contrazic.Fac un bine tuturor." scria pe o parte a hârtiei.

Apoi am întors biletul și am descoperit continuarea pe partea cealaltă cu un scris mult mai mic,dar tot dezordonat.

"Întotdeauna m-am simțit cel mai bine lângă mama.Dar ea a plecat de lângă mine.Inima ei a făcut-o să plece de lângă mine.Vreau înapoi la ea,nici măcar nu mai am ce căuta pe aici.Sunt dus cu pluta,poate chiar mai rău ca acum 2 ani.Nu am dormit de mai bine de o săptămână și nu mai fac față la nimic.Nu am bani,am fost concediat,deci nu am din ce trăi.Corpul îmi cedează,iar mintea a cedat cu mult înaintea lui.Nu mai am ce să fac,în ciuda promisiunilor celor apropiați,care spuneau că mă vor ajuta și că totul va fi bine și că vom vorbi despre asta peste câțiva ani.Tu,cel care citești asta...sau ma bine spus voi.Voi,cei care citiți biletul ăsta,știți foarte bine că la voi mă refer și știți cine sunteți.Nu trebuie să vă chinuiți,sau cel puțin...nu mai trebuie.Înălțimile mă caută și ele mă vor ajuta să ajung la mama.Continuați să vă trăiți viața fericiți,acum nu mai aveți nicio povară pe cap.Vă rog din tot sufletul,fiți fericiți.Nu plângeți după mine.Aici a fost ultima pagină din viața mea.Mulțumesc că ați avut grijă de mine.Acum e rândul meu să am grijă de voi.Aveți grijă de voi și de oamenii din jurul vostru."

Corpul îmi tremura,iar inima aproape că îmi sărea din piept.Simțeam că sunt pe punctul de a leșina atunci când am realizat la ce se referea prietenul meu cel mai bun în tot biletul ăla.În câteva secunde,am căzut în genunchi și am scăpat scrisoarea.Palmele mi s-au lipit de ochi și am plâns până nu am mai avut lacrimi și nici aer în plămâni.Adaline s-a lăsat lângă mine și a plâns la fel de tare ca mine.Eram terminați.

"De ce dracu' nu am putut face nimic?" spuse Adaline printre plânsetele sale,dar eu nu făceam altceva decât să mă uit la ea,nefiind capabil să mai scot vreo vorbă.

Și nu am făcut altceva decât să rămânem rătăciți prin gânduri,uitându-ne unul la altul.

Îmi e ciudă de mor că și-a pierdut răbdarea.Era un geniu,cred că oricine și-ar fi dorit să fie în locul lui.I-am spus-o și eu de atâtea ori și nu a vrut să mă creadă,dar să fim serioși.Abia trecea la matematică și apoi a ajuns să ia 10 pe linie fără copiat? Cum mama naibii? Probabil trebuie să ai un IQ peste medie ca să poți face chestia asta.Deși părea un tip rebel,avea o minte strălucită,iar eu l-am admirat întotdeauna pentru asta.Dacă te uitai la înfățișarea lui nu ziceai că stă toată ziua în dormitorul lui și citește când are timp liber.

Am încercat în tot acest timp să respect dorința lui Will.Am încercat să îmi trăiesc viața fericit,dar tot îl vreau înapoi.Îmi vreau prietenul cel mai bun înapoi.Nu a fost o povară pentru mine,în ciuda a ceea ce credea el.Prietenul la nevoie se cunoaște.Acum trăiesc cât pot de fericit,având în vedere că și eu sunt bolnav la cap.Încerc să îi respect ultima dorință deși îmi este extrem de greu.Nu știu cât o să mai pot suporta nici eu,dar voi lupta de dragul prietenului meu.

Pe de altă parte,Adaline nu a reușit.A înnebunit după această întâmplare și acum se află undeva într-un azil.Mă duc aproape în fiecare zi să o vizitez și să petrec puțin timp cu ea.Casey nu are nimic împotrivă,ba chiar vine cu mine de multe ori,având în vedere că pentru scurt timp au fost prietene.Atâția oameni mai are Adaline.Părinții ei s-au stins din viață într-un accident de mașină.A avut parte de o grămadă de rahaturi,la naiba!Cred și eu că și-a pierdut mințile!Fac tot posibilul să ajut fata asta care mi-a dărâmat amicul de pe scaun într-o zi obișnuită de liceu.Fata asta care i-a schimbat complet viața lui Will și care i-a dat mințile peste cap în cel mai frumos mod posibil.

Dar din păcate,mințile amicului meu erau deja date peste cap de altcineva și nu într-un sens bun,iar din cauza asta nu a reușit să se bucure de viață și a ales să plece de lângă noi.

SFÂRȘIT.