The Sun, The Moon And The Truth

Capitolul 1

Speranta. Cu asta ne nastem toti si tot cu ea murim. Asa a murit si persoana care a contribuit la educatia si buna mea crestere. Speranta ca nu m-a parasit prea devreme si ca ma voi descurca fara el. Stiam ca mai devreme sau mai tarziu se va intampla, dar speram sa fie cat mai tarziu.

Priveam cum sicriul tatalui meu este astupat de pamantul aruncat de gropari. Multimea care il condusese pe ultimul drum se imprastia si ramaneam doar eu...eu si el...intr-un cimitir la fel de gol ca sufletul meu. Nu asa imi imaginasem ca va fi sfarsitul ultimului an de liceu. Ma asteptasem macar ca voi apuca sa plec la facultate inainte sa moara.

Mama mea ne parasise cand eu aveam doar 4 ani. Mirajul banului o ispitise si a renuntat usor la viata modesta pe care un preot i-o putea oferi. Iar el...tatal meu isi dedicase ultimii 18 ani din viata avand grija ca eu sa nu duc lipsa de nimic si sa primesc o educatie buna. Ceea ce si primise, desi as fi vrut sa invat si alte lucruri.

Desi ultimii 3 ani, au fost grei pentru amandoi, pentru mine pentru ca priveam cum boala il rapune incetul cu incetul si nu puteam face nimic, decat sa privesc, iar pentru el deoarece, ma priveam suferind si consumandu-ma.

Ma izolasem de toata lumea, aveam un singur prieten, nu avusesem niciodata un iubit sau primul sarut. Cand ajunsesem la varsta la care orice fata isi doreste un iubit, am aflat de boala tatalui meu si m-am izolat, ramanand doar cu el si cu Louis.

Louis era un prieten foarte bun, niciodata nu ma dezamagise si mereu imi fusese alaturi.
Chiar si in aceasta zi de miercuri nefericita, Louis venise sa ma sustina si sa ma lase sa plang pe umarul lui in timp ce ma indopa cu inghetata. Spunea ca asta functioneaza la orice problema in filmele cu adolescenti. Pacat ca nu era asa si in realitate

Am lasat trandafirul alb pe pamantul batatorit, apoi am plecat, lasand lacrimile sa-mi brazde obrajii palizi, opera a atator nopti nedormite.
Ploaia ma udase pana la piele, iar pe alocuri se formasera balti pline de noroi, acelasi noroi parea ca imi ingreuneaza sufletul si il pangareste dupa propriul plac. 

Louis ma astepta la masina si indata ce am urcat a readus motorul la viata cu un rasucit de cheie si am pornit spre casa. La radio era o melodie putin ritmata si Louis incerca sa il opreasca, crezand ca ma deranjeaza. Nu am avut vlaga sa ii zic sa o lase asa. 
Drumul nu era nici aglomerat, nici lung, dar ploaia torentiala il ingreuna.

-Vrei sa vorbesti despre asta? Aud vocea brunetului de pe scaunul soferului.
Voiam? Da, la dracu, chiar voiam, dar nu eram in stare.
-Nu acum. Am zis secata de puteri.
Mana lui a coborat catre a mea si a strans-o tare, apoi tot drumul nu a mai zis nimic. Intelesese ca aveam nevoie de liniste si timp ca sa asimilez aceasta pierdere. 

Am coborat si am intrat in casa. Era frig, uitasem sa pornesc caldura, dar dupa cateva apasari de butoane am reusit sa incalzesc cat de cat casa goala. Louis se asezase pe canapea si dadea la o parte cartile insiruite acolo, tata iubea sa citeasca, la fel si eu. In minte imi aparuse oseara cand stateam pe veranda cu tata si imi citea opera lui preferata La rascruce de vanturi. Aveam vreo 16 ani, era vara si tocmai ce tinuse slujb de paste si se relaxa. Imi venea sa plang, stiind ca nu voi mai avea parte de asta.

M-am asezat langa el aruncand o privire la toate florile ramase de la cei care au venit sa-i prezinte un ultim omagiu. Am pus capul in poala lui Louis plangand in cele din urma, iar el imi mangaia parul.

Simteam cum picaturi calde imi brazda fata, dar nu le mai puteam infrana. Acum stateam si plangeam, pur si simplu. Simteam o mie de cutite infipte in inima mea si nu puteam face nimic sa le opresc.

***

O mana puternica mi-a scuturat umarul si am tresarit repede.
-Hei, sunt eu! Vocea blanda a lui Louis m-a calmat. Adormisem pe canapea, m-am uitat pe geam si se innoptase. Becul era aprins in bucatarie si un miros imbietor plutea in aer.