(Im) Posibil

cap 15

Era întuneric când m-am trezit și am auzit voci la parter. Îmi iau un halat pe mine și cobor, ținându mă de balustradă pentru a călca cu încredere. Acum eram atentă la orice lucru  fac, îmi era teamă ca nu cumva să fac ceva greșit.  Indiferent că beam un pahar de apă, care înainte trebuia să fie rece ,iar acum cald sau îmi schimbăm poziția de dormit , care era pe burtă pentru a nu presa inimioara ce creștea în mine.

- Nu am vrut să te trezesc.

Nu îmi venea să cred. Se pare că cu cât îl rugăm mai mult să plece, cu atât se ținea mai aproape de mine.

- Ce este asta? Arăt spre masa din living ce era plină de vase cu mâncare.

- I-am rugat pe cei de la Tattoo să îți pregătească ceva de mâncare. Raul le-a adus.

- Dăm vre o petrecere? La câtă mâncare aveam ,sigur nu era numai pentru mine.

- Amanda, iubito... Mă înfiorau cuvintele ce îi ieșeau pe gură. Iartă mă!

- Nu este momentul. Și nici nu știam pentru ce vrea să îl iert.

Mi-a făcut atât de mult rău într o perioadă atât de scurtă, dar și atât de mult bine. Copilul fiind singurul lucru bun ce se putea naște între noi

- Vreau să rămân lângă tine. Nu știu cu ce am greșit,dar dacă îmi spui, promit să te ascult și să vă las în urmă dacă este așa cum spui.

Mi-am mărit ochii. Nu putea să plece așa de ușor. Mă așteptam să lupte, dar eu nu meritam și se pare că nici copilul nostru. L-am lăsat să se așeze pe canapea doar pentru a mă ridica eu.

- Tu chiar nu ști?

- Mă omori? Totul a fost perfect la Paris . Urma să n-e întâlnim la dineu, dar tu ai dispărut. Te-am sunat de atâtea ori,dar nu mi-ai răspuns. Când am ajuns la hotel am găsit biletul în care îmi spuneai să te uit.

S-a ridicat și a venit aproape de mine. Îmi era greu să îi vorbesc când între noi nu erau decât câțiva centimetri.

- Am crezut că mă iubești, dar m-am înșelat. Am aflat că am fost jucăria ta în tot acest timp. M-ai folosit pentru amuzamentul tău. Nu mai vrau să fiu marioneta ta, înțelege că ai schimbat și singura fărâmă de mândrie pe care o mai aveam.

- Dar... La dracu' ...

Se oprește când telefonul lui începe să sune

- Da Victoria. Bine, vin. Închide telefonul și se trântește pe canapea

- Să înțeleg că iubita ta nu știe unde ești?

- Noi doi încă avem de discutat. Dar mai  întâi să îți revii.

- Dacă poți să mă scutește de prezența ta, ar fi minunat. Nu aș mai avea nici o problemă.

Pleacă fără să spună nimic, iar faptul că nu a ripostat mă făcea să mă simt atât de rău. Vroiam să plece dar în același timp vroiam să lupte pentru mine, să îmi arate că mă înșel în privința lui. Dar nu o făcea.

Zilele au trecut fără să îl mai văd. Deși mă odihneam destul de mult în ultima perioadă, eram tot mai obosită. Antony era mereu prezent în mintea mea și mă uram pentru că l-am alungat, dar nu puteam lăsa să mă tragă din nou spre el doar pentru a îmi dă drumul de la o înălțime ce era egală cu infinitul. Mă zbăteam între dorința și neputința, într ură și iubire, între  adevăr și minciună.

Mă gândeam deseori dacă făceam bine sau rău, dar niciodată nu aveam un răspuns care să mă mulțumească. Eram liniștită că Antony nu este în preajma mea ,dar și tristă că nu a încercat mai mult. Poate că într un final nu aveam să îl mai resping.