L'osessione VOL 2 Finalizata

Capitolul 2

Privind acel chip unic, de care am încercat să fug în toți aceşti ani şi să uit, ce se afla în fața mea am realizat cum viața îmi este distrusă iar.
Încă îmi aduc aminte clipele ce le-am petrecut izolată de lume între patru pereți , nostalgică, scoteam albume întregi de amintiri mentale, aşezate bine în rafturile sufletului, clasate după luni şi intensitate, după lacrimi şi poveşti prăfuite, după cât de dulce a fost cândva, după seri petrecute la plimbare în doi şi vărsam lacrimi amare umplând mii şi mii de şervețele. Cerşeam detalii ascunse în unghiuri necunoscute ale memoriei mele, savuram nostalgică o cupă de sărutări oferite cu mult timp în urmă, căutam poze, încercând să re-pudrez şi să retuşez detaliile ce au devenit neclare în fuga prin viață şi timp. Era o iubire trecută, ce mă măcina că s-a sfârşit, şi care nu îmi dădea pace, tocmai pentru că s-a terminat fără ca eu să cer acest lucru. Un carusel emoțional! Uneori de neînțeles! Dor, chin, remușcări sau pur şi simplu ură.
Încetul cu încetul în tot acest timp acest chin mintal diminua, am învățat să iubesc iar datorită Emmei, să mă descurc cu lipsa şi acel gol, aşternuturile mi se păreau iar moi cu toate că erau reci, liniştea înlocuia de râsetele nocturne, ajungând să înțeleg şi să supraviețuiesc cu gândul că totul a avut un rost.
În acestă fracțiune de secundă îmi dau seama cum am fost lovită în acel punct sensibil de mult uitat şi cum durerea ascunsă în cel mai mic şi întunecat loc îşi relua cursul.

"Mami, mami ai văzut că este tati?" Glasul ei mă trezește din acea fantazie mentală şi imediat am reprimat acele gânduri, fără să realizez cum procedam am luat-o în brațe şi i-am zâmbit tristă

"Nu este el puiu meu!"am zis tristă lăsând o lacrimă să îmi părăsescă ochii, lacrimă ce am stăpânit-o cât mai mult posibil

"Dar mami este  el. Este exact ca în fotografia ce o ții sub pernă" insistența ei era ca un cuțit ce mi se sucea în rana ce tocmai s-a redeschis

"Mă scuzați, ce se întâmplă?" Mi-am dus privirea spre el şi i-am zâmbit puțin pregătind cuvintele potrivite

"A fost o greşeală" am reuşit să spun fiind atât de ocupată în a ține lacrimile ce stăteau să cadă

"Nu este o greșeală! Tu eşti tati! Sunt sigură" voiam să țip atunci când am auzit vorbele Emmei dar tot ce am făcut a fost să plec de lângă el cu paşi repezi fiind distrusă şi neavând puterea să lupt

"Scuză-mă de ce spui că sunt tatăl tău?"auzind vocea lui m-am întors imediat cu fața spre el şi am citit nedumerirea în acei ochi foarte bine cunoscuți mie

"A fost o greșeală, îmi pare rău. Scuză-mă pentru deraj" am zis vag cu vocea ce îmi tremura căzând încă o lacrimă caldă ce îmi atingea obraji reci. Dacă stăteam o secundă în puls probabil plângeam ca o isterică şi nu puteam permite acest lucru

"De obicei nu fac aşa ceva dar mi se pare că ceva nu este în regulă. Tu fugi spre mine şi mă îmbrațişezi, fetița ta spune că sunt tatăl ei, îmi ştii numele şi văd suferința în ochii tăi. Îmi poți spune te rog ce se petrece?" Am înghițit în sec şi îl priveam neştiind ce să spun sau ce să fac

"Ce spui să mergem undeva şi îți voi explica totul" am văzut cum aprobă din cap şi închide maşina cu cheia urmându-mă. Liniştea era atât de devastată şi habar nu aveam cum să procedez.
Am ales să intru în barul meu preferat, cel puțin în trecut era aşa. Locul era schimbat mult în locul scaunelor şi meselor din lemn acum scaunele sunt din piele de o culoare albă şi mesele sunt din metal. Culoarea galbenă a fost înlocuită de un crem deschis şi potretele vechi înlocuite cu unele noi. Totul era divers şi avea o altă atmosferă. Ne-am aşezat la masă şi după ce am comandat o cafea Emma luând imediat o prăjitură ne priveam neştiind cu ce să încep. Din instinct am luat cana între măini şi după ce am luat o gură de cafea bucurându-mă de licoarea vieții şi a dependenții mă jucam cu ea învârtind-o puțin cu degetele.

"Tu eşti Emanuele Lorenzetti..." am început să spun cu o voce mică şi temătoare "Am avut o relație plină de urcuşuri şi coborâşri, eram pe punctul de a pleca din acest oraș dar tu ai avut un acident cu maşina şi toți mi-au spus că eşti mort. Eu eram însărcinată şi tu ştiai acest lucru, având un trecut destul de întunecat spre binele nostru şi al ei am decis să plecăm, dar acestă plecare am făcut-o doar eu şi ea..." am zis  tristă neştiind cum să îi explic totul atât de repede şi mi se părea rezumatul cel mai potrivit

"Tu îmi spui că ea este fetița mea? Nu înțeleg nimic. De ce tata nu mi-a zis niciodată acest lucru. Da am avut un acident de maşină cum spui şi tu dar nu sunt mort, am fost în comă 2 ani şi când m-am trezit nu ştiam nici măcar cum mă numesc. Cum pot crede asemenea lucuri?" În vocea lui se citea disperarea şi sincer îmi părea rău că nu ştiu cum să procedez în atfel de cazuri, am avut atâtea cazuri pe mâini şi mereu găseam cuvintele potrivite şi drumul corect dar acum că este în joc persoana iubită mie habar nu aveam cum să duc acestă povară înainte

"Nu ştiu..." am zis privind cana din mâinile mele tristă şi îngândurată

"Cred că ştiu cum? Poți să vii la mine? Vreau să aflu adevărul nu ştiu de ce dar vreau" mi-am ridicat privirea din cană spre el şi îl priveam cu speranță în ochi

"Da sigur" am zis repede dar imediat mi-am dat seama din ce motiv mă aflu  în acest oraș şi cum eram prinsă la mijloc între două lucuri atât de importante. După câteva secunde de gândire şi procesare a lucurilor am ajuns la concluzia că o voi suna pe Jessica pe drum şi îi voi spune că întârzii puțin
Ne-am ridicat de la masă şi l-am urmat spre ieşire ținând-o pe Emma de mână. Ajunsă la maşină am pornit motorul şi l-am urmat prin trafic căutând telefonul

"Jess" am zis aşteptând un răspuns din partea ei fiind totodată concentrată la condus

"Mell? Ai ajuns?"

"Da, voi întâzia puțin, ne vedem la spital bine?"

"S-a întâmplat ceva?" Neliniştea era prezentă în vocea ei, mereu era aşa de când o cunosc şi nici acum după ani şi ani de zile nu s-a schimbat

"Nu, totul bine, am puțină treabă"

"Bine ne vedem după, ai grijă"

"Mereu am!" Zicând aceste cuvinte am închis aruncând telefonul pe banchetă unde se afla geanta. Am privit-o pe Emma în oglindă preț de câteva secunde asigurându-mă că stă bine şi am zâmbit.

Ajunsă în fața clădirii dea dreptul impunătoare tipic familiei Lorenzetti am parcat maşina şi mi-am dus privirea spre Emma

"Puiule mă aştepți puțin aici bine" aprobă din cap şi îşi ia păpusă începând să se joace cu ea. Era o fetiță tare ascultătoare, mereu făcea ce îi spuneam şi aveam acea speranță că este datorită mie. Nu era o fire prea deschisă probabil lucru ce l-a luat de la mine dar şi încăpățânare are rolul ei uneori, ceea ce mă făcea să ador erau ochii ei fiind exact la fel ca cei a tatălui ei şi privindu-i îmi aduceam mereu aminte de el.

Am coborât din maşină şi mi-am dus privirea spre casa ce se afla în fața mea mergând cu paşi mici, pe lângă faptul că era impunătoare cu cărămizile ei maro avea probabil sute de geamuri ce se incadrau la perfecție, statuile nu lipseau din peisaj şi iarba era tăiată la perfecție dar atunci când ochii au privit uşa mare de lemn de la intrare am rămas înlemnită de ceea ce vedeam lucru la care nu mă aşteptam şi simțeam cum îmi tremurau genunchi de ură amestecată cu frică. Emanuele se afla la uşa de la intrare şi o blondă îi deschide uşa imediat după sare în brațele lui zâmbitoare şi îl sărută apăsat el răspunzănd acelui sărut. Credeam că probabil am vedenii şi nu eram capabilă să văd bine  din cauza emoțiilor ce au pus stăpânire pe mine din momentul in care l-am văzut dar aporpiindu-mă totul prindea un contur în mintea mea şi am simțit cum inima îmi este iar ruptă făcându-se praf. Acest lucru era mai rău decât moartea, acea suferință nu se compara cu acesta nici la cel mai mic fir de păr, eram zdrobită şi nu realizam deloc ce se petrecea pe lângă mine doar am lăsat lacrimile să curgă şi am fugit spre maşină cât am putut de repede. Voiam să mă ascund în cel mai întunecat loc din acest lume şi să îmi plâng de milă pentru că nu ştiu cu ce am greşit că viața mă izbeşte mereu de căte ceva. Probabil era doar vina mea din cauza alegerilor ce le-am făcut în dumul meu şi acum primesc răsplata sau probabil eram atât de idioată să nu văd clar lucurile şi să merg spre ele ca o oarbă obsevând cu adevărat doar atunci când deja am intrat cu un picior în prăpastie şi era deja prea târziu. Tot ce ştiu este că eu nu am ales nimic din toate acestea şi acum nu eram deloc acea personă puternică ce rămâne mereu cu capul sus am devenit o sclavă a speranței şi tind să îmi înghit suferința ca apoi să mă absoarbă încetul cu încetul.