I found love

#4

A doua zi am plecat la școală bine dispusă. Nu știu ce farmece au făcut copiii de la skate dar am zâmbit aproape toată ziua chiar dacă aveam niște zile destul de proaste. Elena a observat asta destul de rapid și nu s-a putut abține din a îmi face observații legate de starea mea de spirit.
La ora de chimie am rezolvat toate exercițiile de lucru și la ora de muzică am ieșit în fața clasei pentru a interpreta piesa pe care urma să o învățăm. Ba chiar am ieșit în curtea școlii și am purtat câteva discuții cu alți elevi. Cred că pur și simplu aveam curaj să vorbesc cu oamenii, să zâmbesc, să fiu eu, ceva rar în cazul meu.
La pauza de prânz, eu și Elena am pornit spre cantină însoțite de Anna, Caroline, Elizabeth și Chris, amicii noștri. Era o gălăgie anormală pentru un grup așa mic ca al nostru și o mulțime de zâmbete și râsete. Am intrat în sala mare în care se servea mâncarea. Am luat cu toții câte-o tavă și ne-am așezat la coadă. Nu a durat mult să îl observ pe Ryan la masă alături de grupul lui de prieteni. Se pare că nici lui nu i-a luat mult să mă observe. I-am zâmbit în semn de salut și m-am întors la mâncarea mea. După ce toți ne-am aprovizionat cu hrană am mers spre masa noastră la care mâncam mereu. La liceul nostru nu se schimbă prea multe. De obicei toți au același grup tot timpul și toate cele. Ne-am așezat la masa respectivă. Abia am apucat felia de pizza în mână când Adam a apărut în spatele Elenei.
-Pot să stau aici?a întrebat el etalând un zâmbet de model din reviste, ceea ce m-a făcut să mă întreb cum de era încă disponibil. Apoi m-am uitat la Elena și am aflat și răspunsul. Era ca și cum el o așteptase mereu. Iar eu eram mulțumită de asta. Le-am zâmbit și m-am întors la pizza. Când am terminat de mâncat am simțit o mână pe spatele meu:
-Hey!
M-am întors pentru a da peste fața lui Ryan.
-Hey!am spus zâmbind. Puțin timp după am realizat că am zâmbit fără să vreau. Mă simțeam bine în preajma lui. Zâmbeam fără să fiu nevoită. Era una dintre puținele persoane care mă făceau să simt așa. Era ca Lexie, ca Elena, ca Anna, Caroline, Elizabeth, Chris, Robert, era ca....poate ca Zack. În fața lor puteam fi eu însămi.
-Poți vorbi?m-a întrebat cu un zâmbet ușor stânjenit. Probabil se aștepta la un refuz sau măcar ideea de a mă lua de lângă prietenii mei îl deranja.
-Sigur.am spus lăsând zâmbetul de pe fața mea să se lărgească apoi m-am ridicat de pe scaun. Am dus tava și am ieșit lângă el pe ușa mare a cantinei.
-Ce s-a întâmplat?am întrebat.
-Vreau să îți arăt ceva. Haide!a spus el și mi-a făcut semn să îl urmez. Încercam să țin pasul cu el în ciuda numărului enorm de elevi de pe holuri.
-Haide!mă încuraja el să merg.
Curând am ajuns în curtea școlii și am mers cu el în față până ce am ajuns în fața unui grup de copii. Am crezut că o să trebuiască să mă prezinte tuturor acelor elevi, dar el a ocolit grupul și a mers undeva în spatele lor. Acolo era o pătură de pic-nic. El a luat loc și a spus:
-Știu că abia ai mâncat, dar cred că acum vrei puțin timp să te relaxezi și să evadezi din gălăgia școlii.
Ideea îmi plăcea așa mult. Am luat loc pe pătură. M-am așezat pe spate și am început să privesc norii.
-De ce m-ai adus aici?am întrebat. Nu prea știu de ce întrebasem, poate doar voiam să îl fac să vorbească mai mult cu mine. El a zâmbit și a răspuns:
-Ei bine, sper să nu sune prostesc, dar aici vin eu când vreau puțin timp doar pentru mine. Știu, sună egoist.
-Deloc.am spus. E normal. Ce ai acolo?am întrebat arătând spre obiectul din spatele lui.
-E chitara mea. Când vin aici prefer să cânt.
-Serios?
-Da. Nu sunt un mare talent dar...
-E în regulă! Nimeni nu e cu adevărat.
Am început să zâmbim iar eu l-am rugat să îmi cânte ceva. După ce am promis că nu voi râde de el a acceptat și a început să atingă coardele. Am recunoscut începutul piesei "Show you".

Am lăsat muzica să mă conducă spre lumea mea și abia am auzit clopoțelul sunând. În acel moment, muzica s-a oprit și a trebuit să strângem pe fugă pătura.
În timp ce alergam către clasele noastre am spus:
-Mulțumesc!
El s-a apropiat de mine, moment în care inima mea a început să bată nebună. Frică? Poate.
-Abia te cunosc, și pare absurd, dar ești singura care mă înțelege. Ei sunt lângă mine, dar câteodată mă simt diferit...din nou sună egoist.a remarcat zâmbind.
-Poate, dar atunci suntem amândoi egoiști.am răspuns zâmbind înainte ca amândoi să ne amintim că am întârziat la oră.

Când am ajuns acasă tata era închis în biroul lui. Mama nu era aici, spre norocul meu. Am servit cina singură din nou apoi am urcat în cameră. Pe patul meu se afla o rochie roșie și un bilet. Am luat biletul în mână și am citit:

Draga mea,
Știu că o rochie și o petrecere nu vor repara în veci lucrurile dintre noi, dar încerc să fixez toate astea. Știu că mă urăști pentru că te-am părăsit. Într-o zi, dacă îmi vei da ocazia, îți voi explica. Până atunci, sper să poți ierta lipsa mea. Știu și câte de greu va fi, dar putem face ceva cu adevărat dacă vrem. Sper să porți rochia de la mine la petrecere.

Cu drag, mama.

Am privit rochia o lungă vreme apoi am luat biletul la piept și am început să vărs lacrimi amare. Era așa greu să știu că nu aveam decât o singură poză cu mama pe care o păstram în sertar, că nu fusese lângă mine să îmi panseze rănile, să mă îndrume,  să mă încurajeze. Până la urmă, pentru asta sunt mamele, nu?