I found love

#16

Sâmbătă.

M-am trezit la ora zece dimineața. Azi am vrut să fiu leneșă și să îmi petrec toată ziua făcând nimicuri. Nu prea aveam chef de ceva, sau de viață în general.

M-am dat jos din pat jumătate de oră mai târziu. Mi-am făcut rutina zilnică apoi am ales ceva lejer de purtat: o bluză verde, largă și o pereche de jeansi albaștrii.

Am lăsat temele pe mai târziu și am căutat ceva de făcut. Am luat cartea pe care o abandonasem seara trecută pe pat.

Negru. Negru peste tot. Ammie și Josh...

S-au reîntâlnit într-o lume pierdută în care nimeni nu îi oprea. Timpul nu îi grăbea și viața nu îi mai îndurera. Erau amândoi morți, dar fericiți.

Finalul cărții. Wow. Pentru unele persoane chiar se merită să mori.

Am lăsat la o parte cartea. Simțeam nevoia de aer. Mi-am pus botinele negre și am plecat la parc pentru a mă relaxa. Elena era plecată tot week-endul iar Lexie era pedepsită din oarecare motive pe care nu le știam așa că a trebuit să merg de una singură. Măcar de aș fi avut un câine sau ceva...să nu fiu COMPLET SINGURĂ. Dar nu aveam o opțiune deci m-am mulțumit cu ce aveam: pe mine și am plecat.

Afară era însorit și destul de cald. În zona aceasta mereu e însorit și cald, de obicei noaptea avem parte de ploi de vară.

Ajunsă în parc am luat loc pe o bancă. Erau așa mulți oameni aici. Erau copii alergând și râzând, erau cupluri tinere plimbându-se, erau bătrâni jucând șah. Și cu toată gălăgia provocată, era un aer liniștit. Poate din cauza căldurii.

Priveam lacul ce se întindea în fața mea și familiile care se plimbau cu bărcuțele acelea simpatice, pictate în verde sau albastru.

Și imaginea acelui sărut îmi tot apărea în minte. Parcă era aici, lângă mine. Îi simțeam prezența lui Zack.

Am scuturat capul oprind câteva lacrimi să curgă și am privit botinele mele. Nu era ceva în neregulă cu ele, doar că nu aveam curajul să ridic privirea și să las lumea să vadă tristețea din ochii mei. Cineva s-a apropiat de mine. Prima dată am văzut labele unui câine mare, blănos, blond și i-am auzit respirația specifică unui câine. Nu i-am acordat atenție nici lui, nici stăpânului său până când acesta nu m-a întrebat:

-Hei. Ești bine?

Mi-am ridicat privirea și am dat de un Ryan cu privirea îngrijorată. Îmi acorda cumva atenție din milă?

-Eu...da.am spus și am lăsat un oftat lung să iasă din gura mea.

-Ești sigură? Ieri păreai...

Nu își găsea cuvintele. Normal. Ce îi poți spune unui om cu lacrimi ce stau să îi curgă?

-Sunt bine.l-am asigurat.

-Pot să stau aici? A întrebat arătând spre locul liber de lângă mine.

-Da. Am răspuns privind lacul absentă.

El a luat loc supus.

-Nu știam că ai un câine. Am zis eu.

El și-a mângâiat prietenul blănos și a spus:

-Cred că nu știi chiar așa multe despre mine.

-Probabil...

-Și nici eu despre tine. Adică nu știu de ce ești în starea asta, sau de ce mă eviți în ultima vreme.

-Eu? Stai...nu ești tu cel care și-a trimis prietenul să mă anunțe că ai o iubită și nu vrei să mă mai vezi?

-Eu? Părea șocat. Nu aș face așa ceva niciodată. Continuă el.

-Dar...

-În plus, nu am o iubită. M-am despărțit de ea la începutul școlii. De fapt...Ea a plecat de lângă mine.spuse privind trist spre câinele său.

-Îmi pare rău...

Fierbeam. Fierbeam de nervi. Unul dintre ei mă mințea. În plus, eu eram doar o glumă pentru el și gașca lui de amici. De ce era aici? De ce încerca să se asigure că sunt bine? Ca să își bată joc mai târziu?

A dat drumul câinelui să alerge în voie și s-a lăsat pe spate.

-Și, spuse el, tu de ce plângeai ieri?

-Eu...nu e treaba ta.

-Stai...tu ești cumva geloasă pe "iubita mea"? Întrebă el folosind ghilimelele în aer.

-Ce? Nu. Ce legătură are? Am izbucnit eu.

-Nu știu...doar voiam să mă asigur că nu suferi degeaba.

-Probabil că am motive foarte bune.

-Motive pe care nu vrei să le împărtășești cu mine. Înțeleg...

-Oare? Eu sunt doar o glumă pentru tine și prietenii tăi. Chiar nu cred că vrei măcar să mă înțelegi.

-Ba da. Îmi pare rău pentru tot ce au făcut, eu chiar te...

S-a oprit. Cuvintele îi stăteau pe limbă, dar nu le-a spus.

-Tu...tu chiar regreți ce mi-au făcut ei?

-Da.a spus oftând.

-Dar păreai așa amuzat.

-Sunt prietenii mei. Mereu trebuie să mă dau amuzat de glumele lor chiar dacă nu îmi plac toate. Altfel ar pleca de lângă mine. Știi, așa sunt unii oameni.

-Ştiu. Suntem doar manechinele persoanelor la care ținem. Am spus și câteva lacrimi au reușit să izbucnească din ochii mei.

El m-a privit îngrijorat în timp ce eu plângeam. Apoi m-a luat în brațe și m-a mângâiat pe cap.

-Totul va fi bine.mi-a spus.

-Nu va fi. Am țipat eu. M-a abandonat...

Deși nu știa despre cine vorbesc, el a înțeles prin ce treceam. M-a ținut în brațele sale și m-a lăsat să plâng pe pieptul lui.

-Ascultă, și eu am trecut prin asta.

-Și cum te-ai vindecat?

-Nu te vindeci pur și simplu. A fost nevoie să iubesc din nou.

-Nu va fi ușor.

-Așa am crezut și eu până ce am văzut-o pe fata aceea brunetă, veselă, nebună, glumeață și deșteaptă, cu o inimă de aur trecând prin fața mea întâmplător în prima zi de școală a acestui an. Și acum plânge în brațele mele. Iar eu nu o s-o abandonez. Are nevoie de mine.

L-am privit. Chiar vorbea serios? Era o parte din gluma lor? M-a îmbrățișat și nu mi-a mai dat drumul decât când lacrimile mele s-au oprit. Apoi m-a luat la o plimbare, mi-a cumpărat înghețată, și, când seara s-a lăsat, m-a condus până acasă.

-Nu trebuia să te deranjezi.am spus eu când am ajuns la ușă.

-Am vrut să știu că ești bine.a răspuns Ryan. Prieteni?

-Prieteni.

M-am întors să intru în casă.

-Hei...amm...ne vedem mâine?a întrebat băiatul.

-Sigur.am zâmbit.