I found love

#20

Am ajuns acasă nervoasă. Am luat telefonul și am sunat-o pe Lexie.

Aceasta a răspuns după al doilea apel.

-Alo? Salută ea.

-Lexie?

-Da?

Cuvintele mele rămăseseră blocate. Nu îmi puteam deschide gura. Știam că, dacă o fac, lacrimi vor izbucni din ochii mei.

-Emma?se auzi iar vocea ei de partea cealaltă a telefonului.

-Cum ai putut?Am întrebat cu glas stins și revoltat.

-Eu...Și glasul ei s-a stins complet.

- Îmi pare rău!A spus aceasta după un interval lung și dureros de tăcere.

-Nu, mie îmi pare rău!Am spus. Îmi pare rău pentru tot acest timp pierdut alături de tine, pentru toate șansele pe care ți le-am dat să te schimbi și pentru Mike. Nu merita așa ceva.

-Cum îți...

Dar eu deja închisesem telefonul și conversația nu avea să mai fie continuată.

Următoarea zi am plecat la școală distrusă. Elena a observat și m-a îmbrățișat toată ziua. Chiar a renunțat la Adam pentru mine. A stat tot timpul lângă mine.

Și ceilalți au observat dar nu s-au prea interesat de mine. O meritam. În ultimul timp nu am stat prin preajmă.

Ryan m-a văzut de la distanță și a înțeles că orice întrebare ar fi fără folos așa că m-a lăsat baltă. Oricum nu l-ar fi ajutat cu nimic să știe de ce eram așa distrusă. Poate altădată... Mă privea cu milă și regret.

Vineri, eram pe holul școlii. Era o dimineață rece. Cerul era înnorat și am presupus că urmează o furtună. Era ceva obișnuit pe aici din cauza climei. După o perioadă fierbinte urma o furtună scurtă.

Mi-am luat rucsacul și am vrut să plec acasă. Cineva m-a atins de mână și m-am întors.

-Ryan?Eram uimită. El a zâmbit. Ca de obicei. Avea un zâmbet amabil, sincer, pur...Frumos.

-Vino! A spus și a mers în față. L-am urmat în tăcere. Holul era mai mult pustiu. Majoritatea elevilor erau în sălile de curs, acum pline. Mai erau zece minute de pauză, dar, datorită vremii, puțini mai părăseau clasele.

Am ieșit în curte. El m-a condus spre locul nostru. Așa îl numeam acum. Locul nostru. Am luat loc sub cireș iar el a scos chitara. Mi-a cântat o parte din "Drop in the ocean" de Ron Pope. Ador melodia aceasta.

Când a terminat, a lăsat jos instrumentul muzical și m-a privit.

-Ce s-a întâmplat cu tine?M-a întrebat.

-Nimic.am spus și privirea mea a întâlnit iarba.

El mi-a ridicat bărbia cu mâna.

-Emma, nu ești tu. Crezi că nu am observat? Nu ai mai zâmbit de câteva zile. Deloc.

-Ryan...

-Nu vrei să vorbești despre asta?

-De fapt...Eu...Da...Vreau. Doar...Îmi e frică să vorbesc. Îmi e frică să...

El mă privea în timp ce eu nu știam cum să exprim teama de a fi trădată.

-Nu ai încredere în mine, nu?A întrebat.

L-am privit. Doar l-am privit.

-Cea mai bună prietenă a mea m-a trădat. Din nou. Am avut cea mai mare încredere în ea și m-a trădat fără milă. Acum nu mă mai încred în nimeni.

-Înțeleg...

Mă privea trist. Și chiar mă înțelegea. Trecuse și el prin asta. Puteam simți durerea trecutului și vedeam amintiri dureroase în ochii săi căprui. Câteodată mi se părea prea fragil pentru lumea asta mare și rea. Era dezarmat, lipsit de speranță. Dar nu se lăsa învins.

M-a îmbrățișat. Am răspuns îmbrățișării sale.

-Promit că nu o să te las să treci singură prin asta.a spus.

Îi eram recunoscătoare.

-Mersi.am spus printre șirurile de lacrimi sărate care curgeau pe obrajii mei ce ardeau.

Și în acel moment mă simțeam completă. Poate găsisem pe cineva care să mă înțeleagă, să mă repare...

Nu mă mai temeam de el. Nu în acel minut. Nici în acea zi.

- Ți-am adus ceva. A spus el și a scos din buzunar o cutie.

-Voiam să ți-o dau de ziua ta, dar... Am crezut că ar fi inutil un astfel de gest.a continuat.

Am deschis cutia și am dat de o brățară de aur, cu un infinit.

-Mersi!Am spus și l-am îmbrățișat.

-Se asortează cu acest colier minunat.a spus el atingând colierul de la gâtul meu. Îl purtam...Colierul de la Zack.

-De fapt,am spus eu, nu îmi mai trebuie, am spus și l-am dat jos. L-am privit pentru ultima dată și apoi l-am aruncat. Am urmărit cum a căzut în iarbă.

El m-a privit fascinat asemeni unui copil.

-De ce ai făcut asta?A întrebat.

-Uram acel colier.

A zâmbit ușor.

-Bine.

I-am dat cutia cu brățara și am întins mâna. El a luat accesoriul și mi l-a pus la mână supus. Am admirat împreună încheietura mea completă acum. Eram fericiți. Eu, cel puțin, eram. Eram fericită în acel moment. Îmi găsisem o portiță de scăpare din lumea asta rea.

Curând am simțit câteva picături de apă și apoi am fost prinși în furtună. Ryan a luat repede chiara de lângă tulpina cireșului și ne-am ridicat. Am alergat printre stropii de ploaie asemeni unor copii jucăuși. El mi-a luat mâna într-a sa iar eu l-am ținut strâns. În fața ușilor școlii ne-am oprit.

-Ryan.am zis eu.

-Ce e?

-Nu vreau să merg în clasă.

-Ce? Dar trebuie. Până la urmă de asta trăim.

-Vreau să fac ceva diferit.

Ryan s-a apropiat de mine și mi-a luat fața în mâini.

-Emma, mâine, promit, vom face ceva mai mult decât diferit. Vom face ceva nebunesc. S-a apropiat de mine. Dorea să mă sărute, am văzut în ochii lui. M-am apropiat de el. Puteam să îi simt răsuflarea. Apoi ne-am sărutat. Buzele noastre s-au atins într-un sărut dulce, profund. Mâinile mele erau puse după gâtul lui.

Soneria clopoțelului ne-a întrerupt. Buzele noastre s-au desprins și ne-am privit.

-Ryan...

-Nu, Emma. Nu îmi pasă că nu mă iubești. Lasă momentul ăsta pentru mine.