Temeri

Capitoul 5.

      Sunt trezită din nou de soneria telefonului meu. Mă uit pe ecran şi văd că e Raul.

        —  Alo, mormăi eu.

        —  Fă-ţi bagajele. În zece minute vin să te iau, mergem la Braşov.

        —  De ce ? îngăim eu pe jumătate adormită.

Şi bineînţeles, mi-a închis - deja m-am obişnuit cu moravurile sale.

      Ies din baie şi mă schimb rapid de pijamale. Mergem în Braşov, deci ar trebui să-mi iau haine groase. Deschid dulapul şi iau o geantă de voiaj. Nu ştiu cât timp vom sta acolo, dar să sperăm că tot ce îmi pun în el, îmi va ajunge.

      Cobor de îndată ce aud claxonul maşinii lui Raul. E puţin ciudat că merg cu la munte cu un băiat pe care îl cunosc de câteva zile. Nu aş fi mers nici în ruptul capului, dar sunt obligată de contract. Şi mi-e frică, mi-e frică de multe lucruri. Dacă se vor întâmplă lucruri nefaste ? Poate că am temeri stupide, dar se datorează trecutului nefericit. Am mai mers la Braşov ; cu familia..

      Aveam cincsprezece ani, eu împreună cu familia mea şi a celui mai bun prieten al meu, ne-am cazat la o pensiune. În ziua în care ne-am cazat, prietenul meu cel mai bun, Ionuţ - a dorit să mergem pe pârtie, pentru a schia. Am mers pe pârtie împreună cu familiie noastre, dar la un moment dat eu şi el ne-am îndepărtat de ele. Ajunseserăm foarte departe de familiile noastre ; eu şi Ionuţ schiam liniştiţi, până când, o avalanşă i-a curmat viaţa lui Ionuţ. Eu eram nevătămată ; m-am întors în locul în care erau familia mea şi a lui Ionuţ, le-am povestit cele întâmplate, părinţii noştri au anunţat organele de competenţă, Ionuţ a fost găsit, transportat la spital ; a stat o săptămâna în comă, iar de ziua lui a murit. A fost un eveniment ce m-a marcat. Părinţii m-au dus la psiholog, dar în zadar. Nici azi nu mi-am revenit complet, pentru că ştiu că eu am fost de vină, din cauza mea a murit ; pentru că eu... eu i-am propus să ne îndepărtăm.

      Tresar când aud claxonuld maşinii lui Raul din nou. Ies din camera mea, închid uşa, caut cheia şi păşesc în exteriorul casei. O închid rapid, familia mea e plecată ; îi voi trimite un mesaj mamei, să ştie că am plecat.

Fac un pas dar mă opresc. În faţă mea Raul este la volanul unei dubiţe albastre. Luca este lângă el, vorbeşte la telefon. Dar nu sunt singuri în dubiţă, mai sunt şi două blonde. Raul nu are voie să conducă, a suferit un accident, de ce naiba conduce ?
bat în geam şi Raul îl lasă.
- Cât o să stăm la munte ?
- O săptămâna, două..cât am chef, spune el dând din umeri.
Nu pot să cred că merg la munte cu băiatul care m-a umilit.

Constat că am uitat să-i aduc geaca lui Luca.

        —  Luca, am uitat să-ţi aduc geaca, îi spun.

        —  Nu-i nimic, mi-o dai altă dată, îmi spune Luca afișând un zâmbet mare. Îmi arată unde să mă așez, așa că eu urc în mașină și mă așez lângă una dintre blonde. Uitându-mă la ea, observ că are rădăcinile nerge, deci e vopsită. Are față ovală, ochii de un albastru superb și buzele pline roșiatice.
         —  Ianna, îi spun tipei de lângă mine. Întind mână dar blonda nu.

        —  Rebecca, îmi spune ea plictisită.

Întind mână și spre cealaltă blondă, care, spre deosebire de Rebeca e blondă natural. Ea nu are ochii albaștri, ci verzi .

        —  Adela, îmi spune ea întinzând mâna. Zâmbesc scurt și îmi sprijin capul de geam. Timpul trece încet, eu închid ochii și intru pe tărâmul viselor.

        —  Ianna, trezește-te, spune o voce bărbătească. Îmi deschid ochii și îl văd în fața mea pe Luca.
        —  Hei, ce faci aici ? murmur eu.
        —  Am ajuns. Sunt aici că să te trezesc, Raul voia să te lase în mașină, îmi spune Luca îndepărtându-mi o șuvița de păr. Bineinteles ca Raul voia sa ma lase in maşină, un afurisit tot afurisit ramane.

      Luca îmi întinde mâna şi mă ajută să ies. Mă întind după bagaj şi îl iau. Luca închide maşina şi îmi ia bagajul din mână. Cum poate să fie prieten cu Raul ?
Ajungem în faţa unei vile. Mă opresc şi încep să o examinez. Acoperişul ei este din ţiglă metalică. Grădina din faţă este absolut superbă, fiind formată din diverse flori cu o multitudine de culori. De jur împrejurul potecii ce duce la uşă, se află trandafiri roşii şi
        —  E frumos, nu-i aşa ? mă întreabă Luca.
Oh, nu. Am făcut-o din nou, m-am holbat.
        —  Da, bâlbâi eu.
Luca zâmbeşte scurt apoi îşi trece mâna prin păr. Se îndreaptă spre uşă, eu urmându-l. Uşa se dechide şi în prag apare Raul care face o grimasă. Se dă la o parte pentru ca Luca să intre, dar se pune din nou în prag.
         —  Mă doare capul, Ana, îmi spune el.
         —  Ai adus medicamentele ?
         —  Normal că le-am adus, spun el pe un ton placid.
Nu-i spun că numele meu este Ianna, nu Ana ; pentru că ştie, dar îmi spune Ana pentru a mă enerva.
      Se dă la o parte şi mă lasă să intru. Dispare imediat şi îmi lasă timp pentru a mă holba. Încăperea în care mă aflu pare a fi un hol. Pe peretele alb din faţă mea este o oglindă, iar sub ea este un scrin. Mă uit în jos şi observ că podeaua nu este din parchet, ci din gresie de culoarea ciocolatei.
În dreapta se află scările care duc la etaj, din ele coboară Raul cu medicamentele.
Ajunge la mine şi mi le întinde. Aleg medicamentul corespunzător şi i-l dau. Dispare de lângă mine, eu neclintindu-mă. Îi trimit un mesaj mamei şi mă uit la ceas. Este ora 16:00, la 17:00 Andrei trebuie să-şi ia medicamentele. Are gastrită din cauza aspirinei. Am descoperit asta luna trecută, se plângea că îl doare abdomenul.
Acum aştept pe cineva care să mă conducă într-o camera. Dar se pare că toţi au uitat că sunt şi eu pe aici.