Temeri

Capitolul 10

      Soneria telefonului meu mă face să deschid ochii.
      —  Alo ? răspund încet.
      —  Ianna, e ora 10:00 ! Te-a lăsat mama ta să dormi atât ?
Simona știe că mama nu m-ar fi lăsat să dorm atât de mult. Dar Raul m-a lăsat. Am adormit la el. Și s-a comportat așa de frumos, sper să nu revină la vechiul său comportament.

     —  Nu, Simona. Nu sunt acasă.
     —  Unde ești ?
     —  Sunt la Raul, îi spun repede.
     —  De ce? Stai, nu îmi spune. Vino la terasa de lângă casa mea. Am atâtea să îți spun! Grăbește-te, spune închizând.
Prin „atâtea"  se referă la două lucruri, iar alea sunt legate de spital.

    Înainte de a pleca merg până în fața ușii lui Raul. Trebuie să-i mulțumesc că m-a ajutat. El m-a ajutat de atâtea ori, el nu a râs de mine când am plâns, el n-a profitat de vulnerabilitatea mea. Aș putea spune că mi-a devenit prieten, însă nu trebuie să uit că îi sunt asistentă; lucrez pentru el.

    Bat de două ori în ușă, dar nu se deschide. Doarme încă ? Dar este 10:30!

       —  Raul, țip dar nu primesc niciun răspuns.
Știu că e nepoliticos, dar intru în camera lui Raul fără voia sa. Raul este într-o poziție așa ciudată. Are picioarele deschise larg, la fel și mâinile, cu fața în pernă. Știu că e greșit să gândesc asta, dar fundul său arată așa bine prin boxerii negri pe care îi poartă.

     Mă pun în genunchi la capul său și observ că are gura deschisă; salivează. E așa adorabil când doarme, dar din păcate e așa un idiot când se trezește. E idiotul care m-a ajutat, e idiotul care mi s-a confesat spunându-mi că el nu e bogat, că el are probleme cu mătușa sa. Alt băiat ar fi profitat de situație și mi-ar fi îndrugat minciuni, iar asta doar ca să mă cucerească. Însă n-ar fi reușit, bineînțeles. Raul nu a spus nimic de cearta părinților mei; Raul s-a îndepărtat de mine ca eu să mă pot descărca. Dacă stau bine să mă gândesc, uneori nu s-a comportat ca un adolescent imatur. Uneori s-a comportat chiar drăguț. Și eu mereu l-am jignit. În urmă cu opt ani mi-am văzut profesorul de biologie plângând. Am întrebat-o pe mama de ce oamenii râd, plâng sau se comportă urât. Ea mi-a spus că în spatele fiecărei acțiuni există un motiv puternic. Asta înseamnă că în spatele comportamentului pe care Raul îl are față de mine, există un motiv bine întemeiat.

      —  De când te holbezi la mine ?
Dumnezeule, Raul s-a trezit și m-a văzut holbându-mă la el.

      Mă ridic rapid în picioare și îmi dreg vocea. Ar trebui să spun ceva, dar nu știu ce. Să încep să îi mulțumesc sau să îi cer scuze pentru că m-am holbat la el ?

      —  Ăă, eu..., spun dar mă opresc.
Raul se ridică din pat și pășește spre mine.

      —  Îmi zici azi ?
      —  Îmbracă-te ! îi spun întorcându-mă cu spatele.
E așa ciudat ! N-aș putea să îl privesc atâta timp cât el stă aproape gol în fața mea.
        —  Ana, tu n-ai văzut niciun bărbat în boxeri ?
        —  Ăă, ba da.., spun dar nu îmi termin propoziția.
Raul mă ia de mână și mă întoarce cu fața spre el. Închid ochii; el începe să râdă. Pășesc în spate, dar o face și el. Corpul meu se lovește de ceva solid, deschid ochii și văd peretele verde. Îmi las capul în jos, dar el mi-l ridică cu o mână. Îmi mut privirea spre brațele sale. Brațele sale nu sunt ca ale unui culturist – așa cum mă așteptam –, însă are mușchi, iar aceștia  i se încordează. Până la urmă, o femeie nu se îndrăgostește de un bărbat înalt, frumos, bogat și plin de mușchi. Ci de un bărbat simplu, un bărbat care o prețuiește.

    Raul e pe punctul de a mă săruta; închid ochii, dar se aude soneria telefonului meu. De ce oamenii mă sună în momente inoportune?

     —  Alo. Ianna, am ajuns. Grăbește-te, nu am toată ziua la dispoziție !
Simona închide. Mă uit la Raul, acesta se îmbracă.