Temeri

Capitolul 17.

    Ce toantă! Ce toantă poți fi în dragoste! M-am lăst păcălită de vorbele frumoase ale lui Raul, iar acum suport consecințele.

     Durerea din piept parcă nu vrea să îmi dea pace. Și nu are cauze medicale, are cauze sufletești.

     E uimitor cum o secundă ții fericirea în mână, apoi zboară ca un fluture. De ce fericirea nu e durabilă?

     Mă simt ca un defunct. Durerea mi-a pus stăpânire pe minte, pe corp, pe inimă. De ce iubirea face asta? De ce aduce cu ea și suferința? Parcă ar fi surori. Câteva zile e rândul surorii mici numită Fericire, apoi ea pleacă lăsându-i loc Suferinței.

     Mă întreb oare, oamenii s-ar încumeta să iubească dacă ar ști că vor suferi enorm din cauza ei? Vor mai dori ei să simtă acel sentiment minunat dacă ar ști că suferința îi poate arunca în ghearele morții?

     Am avut gânduri de sinucidere, dar mi le-am înlăturat. Ce sunt eu acum? Păi în afară de zombie, eu mai sunt și văduvă. L-am considerat pe Raul mai mult decât iubitul meu. L-am considerat soțul meu, sufletul meu pereche. Și el ce a făcut? Mi-a zdrobit inima. Nici nu știu dacă m-a iubit vreodată. Din clipa în care mi-a spus adevărul l-am considerat mort. Mi-am imaginat că e într-un sicriu. Mi-am imaginat că sicriul său e lăsat într-o groapă. I-am creat până și crucea.

       — Hai, Ianna, ridică-te, mă încurajează Simona.

     E ușor pentru ea. Are un iubit ce o iubește, se vor căsători peste câteva luni și probabil că vor face și copii.

     Mă ridic din pat. O idee fulgerătoare îmi trece prin mine. Cum ar fi să plec și să las totul în urmă? Da, am să fug ca o lașă, ca o egoistă. Am să fug de durere. Am confruntat-o și nu mai vreau. Vreau să uit de tot.

       — Voi pleca, murmur.
       — Unde? mă întreabă prietena mea.
       — În Italia, la rudele mele.

***

     O lună mi-a luat pentru a pleca, pentru a lăsa totul în urmă. Italia nu mă sperie, vorbesc fluent italiana, deci nu o să am probleme.

     Acum stau nehotărâtă în fața unor taxiuri. Să îl aleg pe cel din stânga sau din dreapta? O, Ianna! Maturizează-te!

     Urc într-un taxi dându-i adresa șoferului. Plec cu durere lăsându-mi familia în urmă, lăsând trecutul.

    Viața mea începe în acest oraș frumos, Napoli. Oraș frumos, curat, cu oameni frumoși. Napoli se situează pe malul nordic al golfului cu același nume, în extremitatea sud-estică a Câmpiei Campaniene. Din punct de vedere cultural, Napoli are un centru vechi ce este în patrimoniul cultural UNESCO.

      Peste ceva timp ajung acasă la rudele mele. Mă dau jos din taxi, mulțumesc și plătesc. Șoferul mă ajută cu bagajele, lăsându-le în fața ușii. Îi mai mulțumesc încă o dată, apoi apăs pe sonerie.

      Mătușa Adriana – o femeie plinuță, cu părul blond și ochii verzi – îmi deschide.

         — Ianna! Draga mea, spune și mă ia în brațe.
          — Bună ziua.
          — Hai intră.
Mătușa îmi deschide ușa larg. Intru, dar mă opresc când văd multe persoane necunoscute. Cred că era un fel de petrecere.

        De nicăieri, apare unchiul meu, Sebastian. Un om cu părul alb, cu burta cam mare și înalt. Cu unchiul Sebastian mă înțeleg cel mai bine. Mi-a fost ca un tată până să plece din țară.

          — Ianna! unchiul mă îmbrățișează strâns.
          — Bună unchiule, sper că nu v-am deranjat.
          — Nu! Cum să ne deranjezi? Să te prezint prietenilor – Francesca și Leonard vin mai târziu; sunt la facultate. Deci el e Stephan, ea e Lidia, Antonio, Greg și Mira.

        Toți mă salută, ba făcându-mi cu mâna, ba spunându-mi „Bună” în italiană.

        — Cred că ești obosită, îmi spune mătușa, hai să te conduc într-o cameră.

         Mătușa o ia pe un hol, eu o urmez, apoi ajunge în dreptul unei uși de termopan.

        — Intră, dragă. Merg să îți aduc apă.

        Intru în cameră și mă așez pe patul cu lenjerie de mătase. Cameră e mare. Pereții camerei sunt verzi deschiși. Pe pereți sunt câteva tablouri ce ilustrează toamna și copilăria, lângă pat există o noptieră cu o micuță lampă. În fața palatului tronează o plasmă imensă. Câteva fotolii ocupă camera.

       Mătușa revine cu un pahar de apă în mână. Nu mi-e prea sete, dar beau puțină apă. A mers până bucătărie ca eu s-o refuz?

        — Spune-mi, Ianna, ce te-a determinat să vii aici? La telefon nu mi-ai spus prea multe.

       Mătușa se așază pe pat dornică să audă motivul vizitei mele.

          — În Romania salariul e mic. Aici e bun, o mint. Nu ăsta e motivul, dar nu puteam să îi spun că fostul meu iubit și-a bătut joc de mine.
         — Înțeleg.
         — Mătușă, te rog, îmi poți da niște informații. De pildă, pot găsi un apartament aproape de un spital?

      Mătușa începe a-mi spune câte ceva despre spitale și apartamente. O rog să îmi aducă un laptop. Îmi aduce și încep să redactez CV-ul. Adaug la acesta câteva copii după acte importante. Tot ce trebuie să fac acum este să îmi caut de lucru și un apartament.

***

          A trecut o lună de când sunt în Italia. Am un apartament frumos și o slujbă bine plătită. Tot ca asistentă lucrez,  dar există o diferență. În țară lucram pe altă secție, acum sunt la pediatrie.

       Oare plecarea în altă țară, fuga, este o soluție pentru a uita trecutul?  Eu am plecat, însă nu am uitat evenimentele din trecut. Rănile au început să se vindece.

         Știu un lucru despre oameni.  Când sunt răniți tind să fugă, să se adăpostească.  Inițial pare un lucru bun, dar nu e.  Căci viitorul se naște din trecut. Viitorul e instabil, pare gata să îți înfățișeze,  într-un fel sau altul, că ai greșit, că ți s-a greșit. Că rănile sunt răni și chiar dacă se vindecă, rămân cicatrici. Ce ironie a destinului, cicatricile. Rănile se vindecă, dar rămân urme – ca să îți amintească nu că oamenii te-au rănit, ci ca să îți amintească că, la un moment dat, ai fost mințit, înșelat și dezamăgit.

         Îmi pare nespus de rău că n-am putut posta mai devreme, au fost unele probleme. Pentru cei care care încă citiți această poveste,  spor la citit!