Temeri

Capitolul 19.

      Nu pot să cred că am făcut asta. Nu pot să cred că m-am căsătorit cu Luca, deși îl iubesc pe Raul, deși sunt însărcinată, iar copilul este al lui Raul.

      Luca mă trece pragul apartamentului în brațe. Doamne, n-ar fi trebuit să facă asta. Deși sunt însărcinată în   două luni, m-am îngrășat semnificativ.

     Mă lasă pe patul din dormitor și îmi netezește rochia roșie. N-am ales o rochie albă. Mi s-a părut o ironie să fac asta.

       — Luca, îți mulțumesc că m-ai acceptat pe mine și pe copil. Pentru asta și încă multe altele îți voi purta o iubire de prieten și respect toată viața, spun printre lacrimi.

     Se așază în genunchi și îmi șterge lacrimile. Omul ăsta e un înger?

       — Te iubesc. Și te iubesc chiar dacă nu ai în pântece copilul meu, chiar dacă nu mă iubești. Te iubesc necondiționat și fără interes.

      Îl îmbrățișez strâns. Ce om minunat! Să accepte el copilul altuia?

***

     Telefonul sună de zor, iar eu mă grăbesc să răspund.

      — Alo?
      — Alo, draga mea. Trebuie să vii urgent în țară, spune mama plângând.
       — De ce, ce s-a întâmplat?
       — Tatăl tău a murit, a avut ciroză.

     Închid telefonul și cad în genunchi. De ce? I-am zis de atâtea ori să nu mai bea. De ce nu m-a ascultat? De ce?

      — Ce s-a întâmplat? mă întreabă curios Luca.
      — A murit tata...
      — O, Doamne!
Vine și mă îmbrățișează.

      Printre lacrimi încep și îmi pun câteva haine în troler. Tata...a murit. Nu era tatăl perfect, dar mă iubea. Mă iubea și îl iubesc! Poate că era dependent de băutură, dar avea inima bună. Niciodată nu mi-am dorit să pățească ceva, deși știam că dacă va mai bea  asta se va întâmpla. Și l-am atenționat de atâtea ori! Iar el n-a vrut nici în ruptul capului să renunțe la băutură. Acum a renunțat inima să îi mai bată...

      Luca duce bagajele la mașină, iar eu intru în ea. Va lăsa mașina la aeroport, un prieten se va ocupa de ea.

                         ***
        Ieșim din aeroport și suntem întâmpinați de aerul rece de iarnă. Ultima dată, când am pășit în interiorul aeroportului, era toamnă. Viitorul meu era incert, iar inima zdrobită.

       Intrăm în mașină. Luca și-a chemat un prieten să ne ducă la mine. Soțul meu intră și se așază pe locul din față.

       — Luca? Vii te rog lângă mine?
        — Da, stai puțin.

     Luca iese, apoi intră și se așază lângă mine. Aș vrea să plâng, dar nu mă pot. Îmi pun capul pe umărul lui Luca și închid ochii. Adorm încet.

        — Iubito, am ajuns, trezește-te, mă scutură încet Luca.

       Mă frec la ochi și mă ridic. Luca îmi deschide ușa și pășesc afară. Afară e frig și zăpada de pe jos mă duce cu gândul la Siberia. Nu îmi amintesc să mai fi fost o astfel de iarnă în România.

        Mama iese din casă și când ajunge mă îmbrățișează. Este toată îmbrăcată în negru, ceea ce mă face să îmi dau seama că nu sunt îmbrăcată în negru.