Temeri

Capitolul 9.

     Sunt trezită de respirația mea îngreunată. Privesc în jur și rămân oripilată. Dulapul arde, din el iese un nor de fum dens. Îmi iau telefonul și pășesc grăbită spre ușă. Este închisă, acum ce fac ?

     În câteva secunde dulapul cade, ajungând foarte aproape de pat. Lenjeria cu care patul era îmbrăcat arde acum. Fumul pe care îl degajă produsele textile arse îmi provoacă tuse. Dacă nu ies de aici probabil că voi muri intoxicată.

    Apăs mânerul ușii, trag, dar nu se deschide. Mă resemnez. Asta e tot ceea ce pot să fac. Un val de amețeală mă cuprinde, făcându-mă să cad. Ochii mi se închid. Mă forțez să-i deschid, dar în zadar. E bine că sunt conștientă măcar.

    O bubuitură puternică se aude. Cineva mă ia pe brațe ca pe o proaspătă mireasă. Mai multe voci se aud, printre el pot sesiza și un scâncet. Oare e cineva rănit?

    Sunt stropită cu apă pe față de aceea deschid ochii. Raul stă deasupra mea. Luca vine repede și mă ajută să mă ridic.

      —  Ești bine? mă întreabă Luca.
      —  Da, sunt. Voi?
      —  Raul e puțin ars, uite, îmi spune Luca arătându-mi pata mare roșiatică de pe antebrațul lui Raul.

    Mă îndepărtez de cei doi pentru a lua o sticlă de apă rece, alcool și vată pe care să o îmbib în alcool. Merg în bucătărie, scot din frigider o sticlă de apă și apoi caut vata. Când o găsesc, pornesc în căutarea alcoolului medicinal. Când îl găsesc aproape fug până în locul în care erau Raul și Luca.

    Ajung la baza scărilor dar nu-i mai găsesc pe cei doi acolo. Mă uit de jur împrejur, îl văd pe Luca vorbind cu un pompier, iar pe Raul certându-se cu Adela.

      —  Ce se întâmplă ? îi întreb. De ce vă certați ?
      —  Scumpa soră a Adelei, Rebecca, a turnat benzină pe dulapul tău, apoi i-a dat foc.
Sunt uimită de ceea ce a spus Raul. De ce ar face Rebecca una ca asta?

      —  Este adevărat, Ana. Sora mea a făcut asta pentru că m-a văzut plângând. Plângeam pentru că știi că îl iubesc pe Luca, iar seara trecută te-a sărutat, ceea ce mi-a provocat plânsul. Ea a intrat în cameră când tu dormeai, apoi a plecat. Nici măcar mie nu mi-a spus că pleacă. Mi-a dat un mesaj prin care spunea că regretă ceea ce a făcut, dar că meritai. Îmi cer scuze în numele ei.
      —  Eu..., murmur dar nu termin propoziția.
Nu-mi vine să cred că Rebecca a făcut asta. Niciodată nu m-am aflat într-un pericol așa de mare ca cel de azi. Când citeam sau vedeam lucruri despre oamenii ce s-au aflat în mijlocul unui incendiu, empatizam cu aceștia, puteam să-mi imaginez ceea ce ei au simțit, dar acum e diferit. Acum eu am fost la pragul dintre viață și moarte, și nu exagerez.

   Scutur din cap și îmi amintesc că Raul are o rană. Raul are o rană pentru că el și-a riscat viața oarecum pentru a mă salva. Mă apropii de el, îmbib puțină vată în apă apoi o presez pe pata de pe antebrațul lui Raul.

      —  Ce faci ? întreabă el deranjat.
       —  Doar taci din gură, îi spun imediat.
Îmbib vata în alcool și o lipesc pe locul rănit. Scoate un mic scâncet care mă face să tresar.
       —  Sunt bine, nu-ți face griji, îmi spune zâmbind.
Un zâmbet sincer, un zâmbet care mă fac să mă calmez puțin.

    Am mai stat în vilă aproximativ două ore, apoi eu, Raul și Luca ne-am urcat în mașină. Adela a spus că un prieten vine să o ia, așa că nu trebuie ca Luca să se deranjeze. Chiar îmi pare rău pentru Adela, n-am vrut să o rănesc. Nici măcar nu l-am sărutat pe Luca, ci el pe mine. Și încă Luca n-a pomenit nimic de ceea ce s-a întâmplat aseară.

      —  Ana, trezește-te. Am ajuns la tine acasă.
Îmi deschid ochii lent și îl văd deasupra mea pe Raul. Am adormit în poala lui. Dar cum?

    Mă ridic și deschid ușa, apoi pășesc afară. Nu se poate. Se aud țipete din casă. Părinții mei iar se ceartă. Nu e o noutate, dar nu voiam să audă și cei doi băieți din mașină.

      Nici nu trebuie să deschid ușa de la intrare, este deschisă deja. Intru rapid și văd pe părinții mei țipând unul la altul.

      —  Unde ai fost aseară ? La ăla ? spune tata.
Ăsta e un motiv pentru care se ceartă de obicei cu mama. Infidelitatea. Țipă la ea pentru că până și conștiința îi înoată în băutură. El a înșelat-o de multe ori pe mama, însă niciodată n-am văzut-o pe ea revoltându-se.

      —  Puteți să tăceți ? le spun gesticulând nervoasă.
- Maică-ta e o târfă !
       —  Îmi pare rău că nu sunt ca tine ca să-ți spun cine e cu adevărat o târfă, țipă mama.
      —  Tată, îi spun furioasă, mintea ta bolnavă creează scenarii deplasate !
      —  Ianna!
Tatăl meu îmi dă o palmă care mă face să mă dezechilibrez. Am fost cât pe ce să cad, dar nu am căzut pentru că o mână îmi prinde talia.

      —  Ai devenit ca mama ta ? O târfă ?
Tata ridică mâna pentru a mă lovi din nou, dar Raul mă trage la pieptul său, așa că tata ratează. Raul mă ia de mână și mă conduce afară. Trec zece minute, iar noi ne plimbăm. Sau nu știu ce facem pentru că mă las condusă de Raul.

       —  Raul, eu...
       —  Nu trebuie să spui nimic. E problema ta personală. Poate că nu ar fi trebuit să mă bag, dar am simțit nevoia să te ajut într-un fel, și tu m-ai ajutat, îmi spune dându-mi drumul la mână.
      —  Dățile în care tu m-ai ajutat sunt mai multe..
Raul se întoarce cu fața spre mine, îmi prinde umerii cu mâinile și își fixează privirea în ochii mei.

       —  De ce nu plângi, Ana ? Nu te doare ?
Raul se referă la palma pe care tata mi-a dat-o. Bineînțeles că mă doare; nu fizic, ci sufletește. Dar nu pot să plâng în fața lui. De cele mai multe ori am plâns singură, în pat sau în baie. Nu-mi place ca oamenii să mă vadă plângând. Vor râde, vor spune că sunt slabă.

      —  Ba da, Raul.
      —  Atunci plângi. Țipă, fă ce vrei, doar nu ține asta în interiorul tău.
       —  O să plâng. Dar nu în fața ta, eu nu pot să plâng în fața oamenilor.
       —  Atunci stai aici, eu mă îndepărtez puțin. Când termini strigă-mă.
Raul se îndepărtează, eu izbucnesc în plâns. Mă doare, mă doare că am un tată care bea. M-a durut mereu. Uneori, noaptea țipetele lor mă trezeau. La școală nu puteam să vorbesc prea multe cu un coleg, căci îmi știau situația. Și nu voiau să vorbească cu mine. Am lăsat durerea într-un colț îndepărtat al sufletului și mi-am continuat viața. Uneori voiam un tată normal, un tată care nu bea, un tată care să nu-și facă fiul să se simtă inutil. Tata mereu i-a reproșat multe lucruri fratelui meu. Și sunt conștientă că ceea ce trăiesc eu e un fleac, alți copii sunt bătuți, violați, trăiesc în război. Dar, totuși, speram să nu învăț înjurături de la tatăl meu. Ci de pe stradă, de la alți copii.

        —  Raul, poți să vii, îi spun.
Raul a stat zece minute - timp în care am plâns - la o distanță mică, cu spatele.
        —  Hai la mine, știu că nu vrei să te întorci acasă la tine. Dar, spune-mi. Ce va face mama ta ?
       —  Nimic. O să vină fratele meu să rezolve conflictul, mereu o face. Aș putea să mă întorc, știi. N-aș vrea să te deranjez, îi spun ușor rușinată.
       —  Nu e niciun deranj. Vorbesc eu cu mătușa mea.
Raul mă ia de mână și pornim din nou la drum.

    Azi Raul a văzut și auzit mai multe decât trebuia. Numai Simona știa care e cu adevărat situația la mine în casă. Ceilalți doar bănuiau. Și totuși, de ce merg acum cu Raul ? De ce am început să am încredere în el ? Dacă o să se comporte așa frumos cu mine în continuare, cel mai probabil mă voi îndrăgosti de el. Și nu vreau, căci probabil mă va răni. Sau poate că nu. Poate e diferit. Rămâne de văzut ce o să se întâmple în continuare.