Temeri

Capitolul 15.

    Reflect asupra lucrurilor întâmplate ieri. Mai întâi petrecerea-surpriză, apoi atingerea aceea și, cel mai important lucru, destăinuirea. Mi-am făcut curaj și i-am spus lui Raul ce simt. Știu că eram hotărâtă să nu fac asta, dar acum dacă mă gândesc mai bine, nu am greșit spunându-i.

     A fost șocat, nu a reacționat în niciun fel. Am fugit repede fiind rușinată. Se vor schimba lucrurile între noi?

     Șirul gândurilor îmi este întrerupt de tonul de apel al telefonului meu. Nu pot să cred! Apelantul este Raul!

      — Da? răspund timid.
      — Pregătește-te, vin să te iau. Trebuie să discutăm.

      Inima îmi tremură de emoție. Scenarii tot mai pesimiste îmi apar în cap. Dacă mă va respinge, dacă va spune că nu sunt de bună pentru el?

      Îmi prind părul într-o coadă, mă îmbrac cu un tricou, blugi negri, iar în picioare iau niște balerini. Ok, nu știu dacă arăt bine cu hainele acestea. Dar gândurile mele sunt răvășite. Am așa niște emoții!

     Ușa se deschide, în cameră intrând Raul. Altă dată m-aș fi abținut să nu îl lovesc. Acum emoțiile mă copleșesc.

       — Stai jos, Ana. Sau preferi să vorbim în alt loc?

      Am zis că am gândurile răvășite și că nu gândesc cum trebuie? Ei bine, inițial m-am așezat pe podea...apoi m-am ridicat stânjenită și m-am așezat pe pat.

       — Te ascult, murmur.
       — Nu, eu te ascult pe tine. Spune-mi ce simți. Aseară eram puțin beat. Nu știu dacă am auzit cum trebuie.

     Asta a fost dureros. Dar m-am bucurat oarecum că era beat, aseară m-a izgonit de la petrecere, deci are o scuză.

       — Te... știi tu..., reușesc să spun.
       — Spune, spune până la capăt.
       — La naiba, te iubesc, iar tu mă torturezi îndemnându-mă. Pentru că știi ce am vrut să spun. Să nu mă întrebi de ce! Te iubesc pur și simplu. Așa idiot, arogant și câteodată sufocant.

     Începe să râdă. Super! Asta mă cam rănește. Nu vreau să râdă, să îmi spună odată că nu mă iubește și gata.

       — Nu râde, nenorocitule. Doar spune-mi că nu mă iubești și pleacă.

     Zâmbește, mă sărută, apoi se îndepărtează. Asta e ceva gen ultima dorință ce ți-a fost îndeplinită înainte să plângi până o să te sufoci?

         — Nu sunt bun la exprimarea sentimentelor, dar și eu simt ceva pentru tine. E puternic...fir-ar. Ăă, nu știu, vrei să fii iubita mea, nu?

    Chicotesc, apoi spun:

       — Da, cred.
       — Crezi? întreabă sceptic.
       — Da, vreau.
       — Bine, atunci hai să mergem la un restaurant. Mi-e foarte foame. Auzi și tu lăutarii din burtă?

    Încep să râd iar el mă contemplă. Nu mă privește de parcă aș fi o prăjitură gata să fie mâncată. Mă privește așa cum orice bărbat ar trebui să privească o femeie: cu admirație. De parcă în mine ar vedea tot universul, toată creația.

     Intru în mașină rapid. La fel intră și Raul. De fiecare dată când mă uit la el văd o minune, jur. Cred că, înainte de a ne naște, ne sunt legate destinele de un alt om. Deci eu și Raul suntem căsătoriți în cer, așa că pe Pamânt nu mai are importanță așa mare.

***

      Încă nu știu cum să mă comport cu el din postura de iubită. Să îl țin de mână, să îl sărut? Ah, acum el și-a încolăcit degetele în jurul alor mele.

      L-am lăsat pe el să aleagă filmul. Oricum eu aș fi ales unul siropos care l-ar fi făcut să vomite. Raul a ales nu știu ce film de groază. Parcă „Infernul dezlănțuit” se numește. Tot ce am înțeles până acum este că există o lume subterană unde există ființe rele care încearcă să rupă bariera ce le desparte de oameni. Filmul este destul de înfricoșător, trebuie să recunosc.

     Doamne! Jur că nu mă voi mai uita niciodată la un asemenea film. Acum acele spirite sau ce sunt, au evadat și au pus stăpânire pe oameni. I-au transformat în ființe hidoase ce se ucid între ei. E o scenă în care un om posedat bat la ușa unor copii. Fratele mai mare merge să deschidă ușa crezând că e mama lui, deși cel mic încearcă să îl oprească. Deschide ușa și fir-ar! La asta m-am speriat, căci o ființă hidoasă a sărit pe bietul copil.

      Raul mă strânge în brațe și îmi sărută creștetul. Iubesc acest moment, poate ar trebui să mai existe momente asemănătoare.

       Filmul se termină, iar Raul mă sărută din nou. Mi se pare ciudată această apropiere. Suntem împreună de...o oră? Deja ne îmbrățișăm și ne giugiulim, oare mâine ne vom spune că nu putem trăi unul fără altul? Îmi plac cuplurile alea bazate pe iubire multă, și eu iubesc, dar să îi spun mâine că nu pot trăi fără el, e deja exagerat.

         — Mă gândeam că..., spune dar este întrerupt de telefon. Da? Ce? Dar ai zis că...bine, vin. Așteaptă... și eu.

     Închide telefonul, se uită la mine și oftează.

        — Ce s-a întâmplat? îl întreb îngrijorată.
        — Trebuie să iau un amic de la aeroport.
        — Pot veni cu tine?
        — Nu, răspunde speriat. Nu vreau să se holbeze ăla la tine, nu vreau să fiu atestat pentru crimă.

     Încep să râd, dar el rămâne serios.O, Doamne! Sper că nu vorbește serios.

    Se ridică, își caută în dulap haine; le găsește, apoi se dezbracă în fața mea. Îmi întorc capul rușinată. Sesizează asta, așa că vine la mine.

      — Ana, știi, acum suntem un cuplu. Mă vei vedea gol, așa că nu te mai rușina dacă mă vezi în boxeri.
       —  Te voi vedea gol? murmur.
       — Da, știi. Va veni momentul în care vei vrea să mi te dăruiești. Moment apropiat sau depărtat, nu știu. Eu te aștept cât timp ai nevoie, promit.

      Îl sărut ușor, apoi oftez. Raul e iubitul perfect, jur! E gata să mă aștepte, altul în locul​ său îmi impunea o anumită dată.

      Ies odată cu el din casă, iar eu mă gândesc că aș fi putut să îl aștept aici. Uneori se poartă așa ciudat, dar tot îl iubesc. Și fiindcă îl iubesc, vreau să țip în gura mare. Să audă și fufi...fetele ce îl doresc. Să fiu ceva de genul „E al meu, fraierelor, sâc!”.

     Aș vrea să îi mulțumesc lui Raul pentru tot. Pentru că e el, pentru că mă iubește, pentru că mă protejează, pentru că e sincer. Cât pot să îl iubesc!