Temeri

capitolul 21

Vorbeam cu Raul la telefon și dintr-o dată un claxon aproape că mi-a spart timpanul. A, desigur, și țipătul său.

Durerea din piept și ușoarele crampe nu îmi dau pace. Alerg prin spital, deși Luca încearcă să mă facă să mă liniștesc. Am părăsit imediat restaurantul fără să spun familiei mele de ce fac asta și unde mă duc. Și decisesem să îl iert, să uit, să divorțez de Luca și să o iau de la capăt cu Raul.

- Raul Matache, îi spun asistentei din spatele biroului de informații.
- Salonul 17, pe stânga.
- Cum se simte? întreb îngrijorată.
- Rău. Medicii îi dau șanse minime de supraviețuire, îmi răspunde calmă. A intrat în comă acum zece minute și a pierdut foarte mult sânge. Banca de sânge nu mai are AII.

Izbucnesc în lacrimi, dar mi le șterg pentru că nu rezolv nimic cu asta. Trebuie să îl ajut cu ceva. Poate suntem compatibili, poate... Ah, nu sunt însărcinată și nu pot dona sânge.

- Luca, mă întorc la el, trebuie să îi contactăm familia. Mama sa are, cred, aceeași grupă.
- Liniștește-te, îmi spune. Mama sa e plecată din țară, știu asta de la ea. M-a sunat și m-a întrebat dacă știu unde este. Dar nu-ți face griji, voi dona eu. Am aceeași grupă de sânge.
- Ești un înger...

Atât rostesc. Chiar e Luca. Și Raul este un prostănac de nu vrea să se împace cu el. Și eu sunt o nenorocită că îi fac asta...

Două ore întregi petrece în spital m-au obosit. Luca i-a donat sânge lui Raul, dar tot este în stare critică. Cred cu tărie că Dumnezeu nu îl va lăsa. Și Raul e puternic, cu siguranță va lupta! Trebuie...

- Mai bine te-ai duce acasă să mănânci ceva și să dormi, îmi sugerează Luca.
- Nu vreau să îl las singur.
- Stau eu aici, spune. Hai să te duc acasă.

Ieșim din spital, apoi intrăm în mașină. Ascultând melodia plictisitoare de la radio, adorm.

Mă trezesc în camera mea. Oare cum m-a dus Luca până aici? Sunt destui de grea. Mă ridic în șezut și iau telefonul să văd cât este ceasul. Brusc, începe să sune. Apelantul este Luca, răspund repede.

- Da, Luca. Ce s-a întâmplat? întreb repede.
- Raul...a murit. Ceva cu insuficiență...
- Glumești? Ce fel de glumă macabră e asta? țip.
- Nu e, spune oftând.

Lacrimile încep să îmi curgă. Arunc telefonul, nepăsându-mi că se va strica.

Țip când îmi simt fața atinsă. Deschid ochii și o văd pe mama speriată. A fost un coșmar? Doar atât? Slavă Domnului!

- Mamă, mamă. Știi ceva despre Raul?
- Luca a sunat și a spus că e stabil, doar că e în comă.

Mă ridic repede din pat. Vreau să îl văd pe Raul și vreau acum. Nimeni nu o să mă împiedice! Niciodată să te pui cu o gravidă!

- Mă duc la el, spun repede căutând cu privirea dulapul.
- Cum? Nu poți, drumurile sunt înzăpezite, îmi dă mama vestea.
- Nu, nu! Dar vreau să merg!

Mă pun pe pat exact ca un copil mic ce nu primește ceea ce își dorește. Se pare că o gravidă nu se poate pune cu vremea...

Sper ca Raul să se facă bine. Acum, când ne-am regăsit, el trebuie să se facă bine. Am speranța asta.

După trei ani

Îmi iau geanta, o iau pe Sara de mânuță și urcăm în mașină. Mergem în locul ăla blestemat, unde este Raul. În locul în care toți vom ajunge mai devreme sau mai târziu.

Am învățat să mă descurc singură, deși la început m-a ajutat Luca. Luca, Doamne! E un înger și nu glumesc. A rămas cel mai bun prieten al meu, deși am divorțat. Mi-a propus să trec copilul pe numele său, dar l-am trecut pe al meu.

- Sara, mami, nu mai scoate capul pe geam, o mustrez. Vei răci.
- Dal, mami, e așa flumos!
- Te rog, Sara!
- Bine, spune și face o față de fetiță bosumflată.

Îi va trece, ei de obicei nu îi ține mult supărarea.

Am învățat că viața este cum ne-o facem noi: grea sau ușoară. În trei ani am învățat că fără credință și fără Dumnezeu, viața nu ar avea sens. Am învățat că răbdarea se răsplătește. Că bunătatea se întoarce la tine, însă nu mereu. Am învățat atât de multe lucruri în acești trei ani, dar atât de puține lucruri pentru această viață.

Opresc mașina. Ies din ea, deschid ușa din spate și îi scot centura Sarei. Îi iau mânuța și o ajut să se dea jos din mașină. Acest loc... acest loc pe care îl vizitez de trei ani. Loc trist pentru mine, dar și încărcat de speranță. Știu că Iisus a comparat moartea cu somnul. Raul doarme acum, deși nu s-ar putea spune că a murit.

Salut asistentele și privesc drept înainte. Ajung la capătul holului. Deschid ușa salonului și rămân înmărmurită. Patul e gol. Mă uit la fetița mea și observ că și ea e uimită.

- Mami, spune Sara cu lacrimi în ochi, de ce nu e aici tati? A murit sau...
- S-a trezit, completează o voce cunoscută din spatele meu. E Raul, i-aș recunoaște vocea oricând.

Mă întorc împreună cu Sara și izbucnesc în lacrimi. E în pragul ușii, zâmbește. Fuge la noi și ne ia în brațe. Brațe pe care nu le-am mai simțit demult. Mi-au fost atât de dor de ele!

Ne desprindem. Face un pas înapoi, se așază în genunchi și scoate o cutiuță din buzunarul blugilor. Deschide cutiuța și observ un mic bilet. Căsătorește-te cu neisprăvitul ăsta. Vă iubesc, al vostru Luca.

- De ce râzi? mă întreabă nedumerit.
- Nu contează, continuă cu ceea ce făceai.

Se uită în interiorul cutiuței, vede biletul, își dă ochii peste cap și îl aruncă.

- Vrei să fii soția mea, mama celorlalți copii ai mei și viitoarea bunică a nepoților mei?
- Da, da, de o mie de ori da! țip emoționată.

O ia pe Sara în brațe și o ridică, apoi mă ia și pe mine. Mă sărută scurt, apoi spune:

- Vă iubesc.