Temeri

Capitolul 12.

         — Ești gata? se aude vocea Simonei.
         — Pentru ce, femeie? E abia 6 dimineața!
         — Să vii să mă ajuți cu împachetatul. Ți-am zis și aseară; mă mut la Vlad.

     Se poate ca Simona să aibă dreptate. Dar, la cât de somn îmi era, se poate să-i fi murmurat un „bine". M-a sunat la 3 dimineața! Atât de fericită era.

         — Așteaptă să mă schimb și toate cele, îi spun frecându-mă la ochi.
        — Bine, dar grăbește-te!

    Dau ochii peste cap și mă ridic din pat pregătită să simt picaturile calde pe pielea mea.

      Mă îmbrac rapid într-o rochie mov, apoi ies din baie. Deschid ușa și dau din nou ochii peste cap. Simona vorbește din nou cu Vlad. Și nu m-ar deranja. Dar se alintă așa... Prostesc! Urăsc cuvintele precum „pisicuța mea" sau „tăurașule"

        — Hai, Simona! țip la prietena mea făcând-o să-i închidă lui „Vlăduț".

       Urc în mașina Simonei; deschid telefonul și îi trimit un mesaj lui Raul. Simona va fi prea ocupată cu iubitul său, așa că cineva trebuie să mă aducă acasă.

      Termin de împachetat hainele, apoi le pun geamantan. Nu înțeleg, sunt de puțin timp împreună. De ce a grăbesc să conviețuiască?

       — Pa, Simona, îi spun ieșind pe ușă.

      Cobor repede scările, apoi deschid ușa blocului. Mă uit după Raul, dar nu îl văd.

        Dintr-o  mașină neagră coboară – spre marea mea uimire – Luca. Îmi face cu mâna; eu mă apropii de el. Mă îmbrățișează, apoi își scoate telefonul din buzunar.

       — Aștepți pe cineva​? mă întreabă zâmbind.
       — Pe Raul. Trebuie să vină să mă ia.
        — Am  vorbit cu Raul, are puțină treabă. Dacă vrei, te duc eu.
        — De ce nu? spun afișând un zâmbet.

      Intru în mașină uitându-mă la telefon. E ciudat, dacă Raul ar fi avut treabă, mi-ar fi dat mesaj; nu?

    Rămân cu gura căscată când văd că Luca o ia pe alt drum.

       — Schimbare de plan. Mi-e cam foame, ție nu?
       — Ba da, dar..., murmur, însă cuvintele parcă nu vor să îmi iasă din gură.

      Este în regulă să iau mic dejunul cu Luca? Nu ne cunoaștem de mult timp, nu știu aproape nimic despre el. Dar pare un băiat bun, deci nu am de ce să îmi fac griji.

       Peste ceva timp ajungem. Eu sunt prima care iese din mașină, Luca rămânând să caute ceva în torpedou.

     O mașină asemănătoare cu cea a lui Raul oprește la o distanță mică de mine. Din ea coboară însuși Raul; pare furios.

       — Vă bateți joc de mine?
       — Ce vrei să spui? întreb calmă.
        — Ce vreau să spun? Mi-ai trimis un mesaj în care îmi spuneai să te aștept, așa că am venit după tine. Imbecilul ăla mi-a spus că nu e în oraș; l-am crezut. Când am ajuns tu urcai în mașină la el!

      Luca  se apropie, își pune o mână pe talia mea, apoi i se adresează lui Raul:

        — Calmează-te.
Nu știu ce l-a enervat atât de tare pe Raul – că Luca și-a pus mâna pe talia mea, sau că e calm –, căci Raul mă dă la o parte și îi dă un pumn lui Luca.

      — Raul! țip consternată.
      — Trădătorilor! Să nu vă mai văd!

      Raul urcă în mașină și trântește portiera. Pentru numele lui Dumnezeu! De ce a reacționat așa?