Temeri

Capitolul 7.

Raul.

      Am remușcări. Da, am remușcări. Eu am remușcări pentru faptul că nu am avertizat-o pe Ianna. Aș fi putut face asta cu ușurință, ce naiba. Doar că femeia ce mi-a acaparat mintea nu m-a lăsat să gândesc rațional. Mă gândesc la Ianna încă de când am văzut-o. Și încă de când am văzut-o mă comport imatur. Mă comport ca un idiot.
Un ciocănit în ușă mă face să tresar.
        —  Raul, vrei să mergi s-o ducem pe Ianna la spital ?
E Luca. Probabil că deja i-a pus chestia aia la picior. Cu siguranță o să afirm, până la urmă eu sunt vinovat de rănirea fetei.
Da, vin.
I-am dat răspunsul prompt. Fără tărăgănare.
        —  În cinci minute să fii jos.
De ce în cinci minute ?Pot coborî și acum. Țin asta pentru mine. Luca dispare imediat.
Super, acum ce trebuie să fac? A, să-mi iau telefonul și portofelul. Dacă mă sună mama și nu răspund țipă, i-am spus că e disperată, dar nu mă crede.
Înșfac cheile și portofelul. Cobor imediat. Luca discută ceva cu blondele. Fata ce are un efect neobișnuit asupra mea, stă cuminte pe un scaun. Se ridică imediat ce mă vede. E.. așa diferită față de celelalte. Ea nu știe că în afară de mesaje, m-am uitat cam la tot. Preferințele ei muzicale sunt așa ciudate.. de la muzică în română, trecem la muzică în franceză, italiană, spaniolă și engleză. Nu are nici măcar două melodii într-o singură limbă.

     Cât despre poze.. are poze cu băiatul din poza de pe biroul ei. Oare e copilul ei?
Mai are și cu o fată frumoasă, o femeie în vârstă și cu un bărbat. Poate e soțul său. Da' stai. De ce mă interesează toate astea ?
Luca își pune mâna stângă pe talia Anei ajutand-o să meargă. De ce o ajută? Se cunosc de puțin timp. Nu e în regulă ca Luca să-și pună mâna pe talia ei.
Nu el. El e cel care a mi-a propus porcăria aia. Din cauza lui acum sunt un idiot cu fata asta nevinovată.

     Urcăm în mașină și pornim spre cel mai apropiat spital.
Într-o jumătate de oră ajungem la destinație. Doctorul de gardă ne spune că nu este nimic grav. În câteva zile va putea merge fără probleme.

     Ana urcă în mașină ajutată tot de Luca. Ce ipocrit e prietenul meu ! Tot el o ajută să se urce în mașină. Stau ca un idiot și privesc la ei doi. Urc și eu lângă fata căreia i-am greșit și îi voi mai greși.
     Mergem liniștiți. Telefonul Anei sau Iannei îi sună - nu prea am înțeles cum o cheamă - răspunde la acesta și închide ochii. Se aude tot felul de sunete ce par a fi țipete. Nu o cunosc prea bine, dar mi-a făcut impresia că e genul de persoană optimistă. Care trece peste orice problemă a vieții cu zâmbetul pe buze. Dar acum îmi demonstrează contrariul - lăcrimează.

        —  Plângi?
Altă dovadă de idioțenie. Cum dracu' s-o întreb asta ? Dacă văd că plânge de ce o mai întreb ?
        —  Nu, idiotule. Îmi transpiră ochii.
Nu-mi plac deloc replicile sarcastice. Dar ea nu mă cunoaște.
        —  Înseamnă că ești extraterestru.
Ce replică de om prost.
Prostia mă lovește rar. Dar o face grav.
        —  Oprește mașina, i se adresează ea lui Luca.
Luca se conformează. Învârte cheia și apasă cu piciorul pe pedală. Mașina se oprește încet. Ianna coboară și trântește portiera. Cred că plânge, e întoarsă cu spatele și are mâinile la ochi.

        —  Ce faci ? îl întreb pe Luca. Avea mâna pe ușă, dorea să iasă.
        —  Merg la Ianna.
        —  Dacă avea nevoie de tine te chema. Și nu înțeleg, Luca. Ce ai spus la spital rămâne în picioare?
        —   Nu. Regret ce am spus la spital, nu-mi mai aminti.
Să nu-i mai amintesc ? El e cel care a propus chestia aia. Acum regretă ?
        —  Bine, căci eu respect cuvântul dat. Nu uit ce am zis.
I-am spus asta prea sigur pe mine. Odată ce m-am încumetat în asta, nu mai dau înapoi.