Temeri

Capitolul 20.

      Raul.

     Am crezut că nu voi mai vedea niciodată. Dar acum o văd la brațul lui Luca. Imaginea aceasta mă înfurie și mă îngrozește în același timp. Eu trebuia să fiu în locul lui Luca, eu trebuia să o susțin, eu trebuia să mă trezesc lângă ea dimineața.

       Am fost un prost, un idiot, un tâmpit, cum vreți voi. Nu știam că o iubesc până am pierdut-o. Nu am iubit-o niciodată pe Silvia, am fost cu ea doar pentru că părinții mi-au impus. Și m-am complăcut în situație, recunosc. Dar când a apărut Ana în viața mea, totul s-a schimbat. Am devenit alt om. Aveam anumite obiceiuri rele, dar am renunțat la ele. M-am schimbat fără să realizez. Niciodată nu mi-a dat prin cap să învăț o femeie să șofeze. Niciodată nu am vrut să îmi văd iubita fericită. Niciodată nu am fost gata să îmi dau chiar viața pentru ea. Din păcate mi-am dat seama prea târziu că o iubesc. Probabil nu o merit, dar vreau să fie lângă mine acum. Vreau să o sărut, să îi spun că o iubesc, să o îmbrățișez.

       După despărțirea de Ana  am căutat să găsesc în diferite femei ceea ce am găsit la Ana. Nu am găsit zâmbetul ei, râsul ei, nimic. Ana e unică, Ana e frumoasă, Ana e inteligentă, Ana e sensibilă, Ana mea e perfectă. Îmi plăcea totul la ea. Până și modul în care reacționa atunci când o enervam.

         Mă apropii de ea. Luca o ia protector în brațe. Ajung în fața lor. Vreau să vorbesc cu Ana a mea, doar cu ea.

       — Vreau să vorbesc cu tine, Ana.
       — Nu mă numesc așa! îmi spune nervoasă. Eu nu vreau să vorbesc cu tine. Vreau doar să stau cu soțul meu.

       Soțul? E soțul ei? Nu pot să cred! Are drepturi asupra ei din punct de vedere legal. Dar știu că nu îl iubește, știu asta. Ochii ei îmi arată clar că pe mine mă iubește.

          — Te rog, e important, insist eu.

     Îi șoptește ceva lui Luca, apoi îl privește în ochi. Luca oftează. Luca, băiete, îmi vine să te omor și  știu de ce.

         — Doar zece minute! spune.
         — Doar atât...

        Ne îndreptăm spre ieșirea din cimitir. Simt un impuls. Acela de a săruta-o. Dar nu...nu acum.

         Ajungem în fața mașinii mele. Mă sprijin de ea, iar Ana mă privește. O privire ce trădează iubirea, furia și emoția.

          — Spune-mi odată! îmi spune furioasă.
          — Te iubesc.
          — Idiotule, dacă m-ai fi iubit nu ai fi făcut toate acele lucruri.
          — Ai dreptate, dar nu știam că te iubesc. Noi, bărbații, suntem niște tâmpiți. Ok, în versiunea ta, idioți. Nu știm ce simțim, dar simțim. Uneori ne dăm seama prea târziu. Dar iubim și noi în felul nostru. Nu am să îți arunc niște scuze în față. Acum îți spun doar că jur și în biserică că te iubesc și vreau să te fac fericită. Dă-mi o șansă! Te rog!

         Mă apropii de ea. Îmi pun mâinile pe obrajii săi și o sărut.
Ea dă din cap și sper că nu e un răspuns negativ. Fii puternic! – îmi dictează conștiința. La naiba! Las lacrimile să îmi cadă pe obraji. Asta nu e o metoda de manipulare!

          — Bine! Nu mai plânge. Vreau doar să îmi dai un timp, te voi contacta eu.

          Asta e ultima propoziție pe care o spune. Pleacă, se întoarce la Luca. Voi avea grijă să divorțeze de el. Și când mă gândesc că odată am fost cei mai buni prieteni...

          Mă întorc către mașină și pornesc spre casă. Sunt cam obosit. Adevărul este că am căutat-o săptămâni bune pe Ana. Până mi-am luat inima în dinți și l-am sunat pe fratele său. Mi-a pus un milion de întrebări. Dacă eu m-am despărțit de ea, dacă a suferit, de ce ne-am despărțit.

          Bag cheia în contact. Mașina toarce ușor, apoi pornește. Sunt fericit, chiar sunt fericit! Știu că Ana mă va ierta. Știu că mă iubește, mereu m-a iubit. Niciodată nu l-a iubit pe Luca. Totuși nu știu de ce s-a căsătorit cu el. Voi afla eu. Sper doar să nu o fi șantajat sau ceva mai rău. Îl distrug dacă a făcut asta.

         Telefonul meu sună, pe ecran apărând un număr necunoscut. Răspund la telefon și rostesc pe un ton dur:

          — Alo. Cine este?
          — Sunt eu, Ianna. Vreau să zic, Ana, îmi spune vocea blândă și sunt sigur că este ea.
          — Ce s-a întâmplat? întreb îngrijorat.
          — Trebuie să știi, ai dreptul. Sunt însărcinată, în aproape trei luni.
          — O, Doamne! țip bucuros. Vrei să spui că în urmă cu trei luni, când te-am făcut să îmi rostești numele de plăcere, pe blatul din bucătărie, ai rămas însărcinată? Sau în mașină? Sau pe perete?
          — Raul! țipă indignată și amuzată.
           — Iubita mea, vom avea un copil! Spune-mi ceva, te-ai culcat vreodată cu Luca?
          — Nu, niciodată. Nu am putut. Cred că mă strigă mama, trebuie să intru în restaurant. Știi, acum am două sentimente: de fericire și de tristețe.
          — Iubita mea, nu-ți face griji, voi...

         Nu apuc sa termin. În tot acest timp nu am fost atent la drum, iar acum văd cum tirul va intra inevitabil în mașina mea. Am trecut pe banda opusă și nu mai pot face nimic. Șoferul tirului claxonează, dar prea târziu. Îmi simt corpul atacat de mii de ace. Durerea îmi atacă corpul. Pleoape mi se închid încet, dar ultimul lucru pe care îl mai aud este vocea speriată a Anei.

           — Raul! Raul, te rog, răspunde-mi!