The Little Bastard

Darkness

   Când s-a transformat totul într-o gaură neagră care pare să înghită orice sentiment pur din lume? Dorința absurdă de a continua o şaradă o să distrugă orice fărâmă de speranță spre vindecare. Mă uit în jur şi câteodată mă întreb dacă nu cumva am greşit locul, toți sunt o cauză pierdută. De ce ar trebui să merg mai departe? Poate ar fi mult mai simplu dacă aş abandona vaporul ăsta.
   "Odată intrat, nu mai poți ieşi, noi nu am putut!". Cuvintele lui David îmi dansează prin minte întunecându-mi privirea. Oare nu o să mai ieşim niciodată din jocul stupid în care am intrat?

   -Poți să deschizi puțin geamul? şoptesc eu crezând că nu mă va auzi, dar cu o expresie schimonosită de dezgust deschide geamul în totalitate, lasând aerul rece şi umed să intre în maşină.

   Îmi era atât de frică să pun vreo întrebare sau să-l privesc în ochi. Niciodată nu am crezut că flăcările iadului pot fi reflectate într-o privire omenească. Dar el nu era uman, era doar un monstru care ura să vadă cum lucrurile iau o altă întorsătură decât cea pe care el o dicta. Bărbia parcă sculptată din piatră şi maxilarul încleştat îl făceau şi mai înfricoşător. Mâinile tremurau permanent, țintuite pe volan, iar respirația era neregulată, mai degrabă un răgnet interior care putea să facă un leu invidios.

   Nu am înțeles ce i s-a spus la telefon, singurul lucru care îmi zburdă prin minte era numele lui Fayre. Apoi, viteza imposibilă cu care am trecut ca o tornadă pe lângă celelalte persoane din sală. Afară nu era nimeni, doar noi în întuneric. Ultima imagine dinainte să mă arunc pe bancheta din spate a fost sunetul de paşi care aparțineau cu siguranța fraților mei. Pe Scarlet şi Spencer nu i-am văzut în sală în momentul în care cortina a căzut şi luminile s-au aprins.

   Christian frânează brusc, iar roțile maşinii încep să scârțâie pe pietrişul din fața conacului Ravenwood. Locul încărcat de istorie şi veşnicul mister a devenit casa mea în ultimele săptămăni.
   Vântul mă face să tresar şi realizez că eram deja în afara maşinii, ținută strâns de mână de Christian. Nici nu realizam dacă aleargă sau doar merge pe aleea care părea interminabilă. Urechile îmi țiuiau, simțeam că îmi cedează picioarele şi urma să devin un corp inert aşezat pe umărul lui puternic. Îi aud respirația accelerată când aproape dărâmă uşa de la intrare. Eliberează strânsoarea şi se năpusteşte spre scări.

   Eram aeriană, nu înțelegeam nimic, doar un murmur general, haotic... Senzația de frig, mai prezentă ca niciodată nu voia să plece, să ne lase în pace. Păşeam cu greutate, împleticindu-mă în rochie, mă luptam să avansez, să aflu de ce e toată lumea atât de agitată, de ce se învârte totul în jurul meu. Cum înaintam, am reuşit să disting spatele lui Sebastian şi rochia neagră a Mirandei. În eternul lor război rece. Aveau priviri de animale de pradă, gata să se distrugă unul pe celălalt pentru supremație. Încerc să-i ignor şi continui să merg, cu grijă, de parcă păşeam pe pietre încinse.

   Pentru o secundă am sperat că totul fusese doar o indiferență, cum se întâmpla mereu între persoanele orgolioase din casă... Dar, nu, totul fusese adevărat. Acum totul avea sens, vorbele cu dublu înțeles, cuvintele de rămas bun mascate de o chinuită bunăvoință, tot. Ea era acolo, ultima fărâmă de bunătate din conacul sinistru bântuit de demoni interiori.
   Fayre... Doar strălucirea trecută îi mai lumina chipul acum palid. Întinsă pe jos la capătul scărilor cu un pahar spart lângă ea părea o păpuşă fără viață. Asta şi era. O figură palidă cu vene străvezii în jurul feței, dar cu o urmă de rânjet de satisfacție pe față. Era îmbracată într-o cămaşă de noapte neagră şi arăta de parcă abia ieşise din pat. O scenă straniu de interesantă, ignorând circumstanțele.

   -Asta... se bâlbâie Chris după ce îşi mută privirea arzătoare de pe mine pe David. Numai tu eşti de vină! Din cauza ta s-au întâmplat toate.
   -Eu, eu nu pot să... îngâimă David cu vocea afectată. Dacă aş fi ajuns la timp.
   -Dacă! E cuvântul tău preferat. Uşor de spus, tu nu dai doi bani pe ea, la fel ca viermele de frati-tu! Dacă era una din scumpele tale surori aici, rece ca gheața în mâinile tale, cred că ți-ai fi găsit mai multe cuvinte prin care să te exprimi.

   Am înghețat. Nu puteam să-mi ridic privirea de jos. Ochii întredeschişi ai corpului din brațele lui Christian erau aproape galbeni. Numai gândul că el mă prefera pe mine acolo, îmi întoarse stomacul pe dos. Dar, până la urmă era sora lui, iar eu, eu cine eram? O povară.

   -Niciodată să nu mai îndrăzneşti să spui aşa ceva! mârâi Sebastian împingând-o pe Miranda din calea lui.

   Cu un țipăt ascuțit blondina aterizează pe podeaua rece şi începe să se zvârcolească încercând să se ridice de pe jos. Probabil apropierea periculoasă de cadavru o făcu să-şi piardă gandirea rece, calculată. Energia pe care un trup rece, fără suflet o emana îți îngheța sângele în vene. Părul blond completa pielea rece şi ochii lucioşi, de sticlă. Era atât de frumoasă, în cel mai monstruos mod cu putință. Unghiile vinete şi îmbrăcămintea neagră contrastau imaginea pură, poate ultima din câte aveau să mai existe în lumea mea.

   -Şi dacă am să continui să spun asta, ce? râde haotic Christian cu sclipiri de nebunie pură în ochi. Ai impresia că mi-e frică de vreunul din voi? Ascultă, dacă îmi puneam în gând te făceam praf când aveam ocazia. Ştii cine m-a oprit? Cadavrul ăsta la care vă holbați toți. Acum, ha, să înțeleg că promisiunea cade, odată cu moartea. Poate ar fi mai bine să termin odată pentru totdeauna cu familia voastră de şerpi veninoşi.

   Ochii mi s-au uscat la auzul vorbelor lui. Puteam să-mi aud bătăile inimii accelerându-se cu fiecare secundă.

   -Chris, chiar nu e necesar să avem discuția asta, vorbi Scarlet din celălalt colț al încăperii. Nimeni nu trebuie să termine cu nimeni! Fayre a decis asta, şi în final era inevitabil. Dacă nu era azi, mâine se întâmpla sigur.

   Spencer care nu se mişcase din dreptul lui Scarlet, tresări când îl văzu pe Chris ridicându-se de lângă trupul rece al frumoasei Fayre.

   -Dispari din fața mea! zbieră el ca un urs înjunghiat spre David şi ieşi vijelios pe uşă, fără să se uite înapoi.

   O lacrimă îmi căzu involuntar pe obraz şi simt cum îmi arde pleoapele uscate de vânt. Mă uit la expresia distorsionată de durere a lui Spencer, dar şi indiferența ostentativă a lui Scarlet la imaginea din fața ochilor ei.

   -Supradoză de calmante, rosti încrezătoare Miranda după ce examină cadavrul. Simplu şi letal, tipic ei!

   David scâşni din dinți şi se îndepărtă de Sebastian cu o privire plină de vină. În sufletul lui, distrus cum era, simțea urma de vinovăție pe care moartea speranței o lăsase în urmă.

   -Mă duc după Christian! spun eu încercând să mă țin pe picioare.
   -Nu! țipă Sebastian cu ochii lui verzi, tulburați de furie. Nici să nu îndrăzneşti să ieşi din casă. Blondie, du-o în camera ta, mâine plecăm de aici.

   Miranda îl fixă cu o privire plină de licăriri ciudate. Dădu din cap afirmativ.

   -Am înțeles, confirmă ea venind spre mine cu o față confuză. Hai, Cassie.
   -Dar, eu...
   -O să se termine, o să fim bine. Promit! murmură blondina spre mine.

   O ultimă privire aruncată peste umăr, iar lacrimile strălucitoare din ochii lui Scarlet mi-au fulgerat vederea. Nu a fost nevoie decât de o propoziție ca să-i frângă inima.
   "Mâine plecăm de aici", de parcă tu vrei cu adevărat să ieşi din lanțul slăbiciunilor. Iar David încă era în genunchi lângă cea a mai rămas din frumusețea lui Fayre.

   Mâna umedă a Mirandei pe spatele meu mă trezeşte la realitate. Încep să urc scările cu nepăsare, ca şi cum o cădere neaşteptată nu m-ar emoționa în vreun fel. O adiere de vânt rece, dar proaspăt îmi confirmă că ceea ce s-a întâmplat a fost voința ei. Măcar acum e împăcată. Oare?

   Uşa din fața mea se deschide fără să bag de seamă. Privirea începe să mi se încețoşeze, chiar dacă de mult timp nu am mai avut izbucniri necontrolate. De data asta era diferit. Simțeam un gol în piept. O gaură neagră care mă distrugea pe dinăuntru. Şi, totuşi, durerea era plăcută, nu mă rănea. Puteam să simt plăcerea sadică de a o păstra sângerândă. Vedeam forme fără esență, auzeam cuvinte fără noimă, încercam să deschid ochii, să scot măcar un sunet. Dar, nimic.
   Fără zgomot, două brațe delicate mă împing în patul aranjat. Cu un mic foşnet, o cuvertură veche îmi deveni scut împotriva frigului. Era prea greu să mă întorc. Mă ghemuiesc sub pătură şi rămân cu ochii deschişi, chiar dacă tot ce vedeam nu era decât întuneric.