Coridorul patru (Finalizată)

Opt

Erai tu împotriva mea. Nu aveam cum să câștig.

Eram doar noi doi, o sticlă de vodka și câteva doze de energizant, în vârful unui deal de la marginea orașului. În sfârșit înțelegeam de ce porți geanta aceea enormă după tine.

Când ai scos din ea vodka, iar eu te-am privit nedumerit ai zâmbit inocent spunându-mi:

— Nu doar Greg are metodele lui.

Aveam să aflu mai târziu că deveneai de neoprit atunci când îți doreai ceva.

Nici măcar nu îmi amintesc cum mai convins să urc sau despre ce am discutat, știu doar că m-am trezit stând lângă tine, pe iarbă, cu fața mult prea aproape de a ta. Mâna ta micuță îmi mângâia fin obrazul, iar ochii ne erau conectați.

Vedeam în ei blândețe, dorință, răutate, acel gol care te caracteriza și toate astea combinate. Erai cea mai mare enigmă din viața mea și totuși ceva mă împingea mai aproape.

Simțeam nevoia să te sărut. Să îți simt buzele peste ale mele, să-ți simt gustul, să trec de toate barierele dintre noi, să-ți ating din nou pielea catifelată, să te strâng în brațe și să nu-ți mai dau drumul vreodată.

Și totuși, când buzele noastre mai aveau puțin și se atingeau mi-am întors capul. Ai zice că sunt un dobitoc, dar nu puteam face asta. Îmi era frică. Frică de tot ce simțeam în preajma ta. Frică de sentimentul acela care îmi străbătea șira spinări de fiecare dată când te priveam în ochii, de acele furnici nenorocite, de tine.

— De ce ți-e frică de mine?

Buzele noastre erau încă la câțiva milimetri distanță, îți simțeam respirația pe fața mea, iar mâna ta continua să mă mângâie ușor doar că acum era pe gât.

— Nu mi-e frică Ria.

— Nici măcar nu ști să minți, ai pufnit nervoasa, îndepărtâdu-te apoi ți-ai aprins o țigară.

Ce era să îți spun? Că mi-e frică de tot ce trezești în mine? Ca ochii tăi mă sperie? Nu puteam. Dar puteam să îți spun singurul lucru pe care îl aveam în minte de ceva vreme, singurul care nu mă lăsa să dorm și la care mă gândeam de fiecare dată când te priveam.

— Crezi în dragoste la prima vedere?

Dacă pănă acum toată atenția îți era pe țigara din mâna ta, la auzul întrebări, te-ai întors ca arsa spre mine. Ochii tău străluceau ciudat, fața ta părea șocanta, iar sprâncenele îți erau unite.

Ți-ai anulat toate acele sentimente, ai adoptat o mimă dezinteresată privindu-mă fix în timp ce mi-ai spus:

— Nu fi prost, Paul, ce simți tu se numește senzație de atașare.

La auzul replici tale și probabil ajutat de alcool, o furie pe care nu am mai simțit-o vreodată a pus stăpânire pe mine. Nu știu cum, dar într-o fracțiune de secunda eram deasupra ta, cu picioarele pe o parte si pe alta a șoldurilor tale, iar mânile îți erau deasupra capului înlănțuite în ale mele.

Te-am privit scurt în ochii, apoi cu un curaj pe care nu l-am mai simțit vreodată în preajma ta, mi-am apropiat buzele de a tale și le-am sărutat.

Nu era un sărut fin, nu era nici un sărut dulce. Era  un sărut plin de pasiune, de frică, de furie, dar cel mai important de doriță. Dorință pe care am simțit-o din prima zi și care mă măcina, pe zi ce trecea, tot mai mult.

Buzele tale catifelate le sărutau pe ale mele, limbile noastre se atingeau într-un mod care mie mi se părea perfect, erai delicioasă. Aveam sentimentul că dacă voi murii chiar în acel moment nu mi-ar fi părut rău, pentru că senzația buzelor nostre atingâdu-se era ceva venit din rai, ceva ireal.

Te-aș fi sărutat la nesfârșit, dar nevoia de aer ma făcut să mă desprind ușor de tine. Te-am privit din nou în ochii, dar aceștia aveau doar acea strălucire ciudată si încă ceva, ceva ce nu puteam înțelege atunci.

Ți-am eliberat una din mâini ducând-o spre pieptul meu, exact pe inima mea care bătea în așa fel încât credeam că o să-mi iasă din piept, și printre respirați neregulate aproape țipând, te-am întrebat:

— Asta numești tu senzație de atașare?