Coridorul patru (Finalizată)

Douăzeci și doi

Doar o senzație de atașare.

          

         — Tu ești cea mai rea ființă de pe pământ, jur! Cum naiba să mă chinui așa? Aproape salivăm acolo! ți-am spus prefăcându-mă serios și mi-am aprins o țigară.

         — Asta se întâmplă când îmi refuzi invitația la dans, ai râs aruncându-mi o privire superioară. Oricum, la cum mă priveai, pot băga mâna în foc că mai aveai puțin și explodai de gelozie atunci când dansam singură.

        — Nici nu știu când s-a întâmplat asta, am mințit dându-mi ochii peste cap.

        — Nici nu știi să minți, ai spus într-o încercare eșuată de a-mi imita vocea.

        — Oricum, s-a stabilit, nu mai ai voie să porți acești pantaloni, am spus scoțând de sub pătură bucata de material extrem de mică.

        — Vrei să-ți amintesc că nu ești tu în măsură să-mi dai ordine?

          Iar aici, absolut tot ce fusese frumos și atât de special pentru mine în acea seară s-a evaporat.

        Trecuse o oră întreagă în care noi pur și simplu am stat îmbrățișați și am vorbit nimicuri evitând elegant absolut orice discuție despre relația ta. Asta până când tu ai stricat totul. De fapt, eram obișnuit cu astfel de comentarii din partea ta. Vorbeai mereu fără să gândești pentru că nu îți păsa de cei din jur, dar mie îmi păsa de ceea ce auzeam. Iar întrebarea ta, a avut puterea de a face ceva să explodeze în mine.

          Răbdarea mea, în ceea ce privește momentul în care tu îmi vei explica situația și îmi vei spune exact ce vrei de la mine, a dispărut. O dată cu ea dispărând și reținerea.

        — Paul, eu... mie, ai început probabil conștientă de cuvintele tale, dar eu te-am întrerupt rapid.

        — Da, poate că ai dreptate, nu sunt eu în măsură să-ți ordon lucruri, dar sunt cel care acum puțin timp făcea dragoste cu tine. Și nu părea să te deranjeze, am răspuns ironic trăgându-mi totodată mâna din a ta.

        Ți-ai privit mâna lăsată singură, pentru o secundă, apoi ai strâns-o într-un pun mic, pe care l-ai lipit cu forță de pieptul meu.

         — Îmi pare rău, bine? ai început să țipi. Nu am vrut, dar tu știi asta! Tu ai înțeles mereu! Ce naiba Paul?

        — Poate că am obosit să înțeleg, am răspuns încet totodată privindu-te în ochii. Poate că am nevoie de mai mult Ria!

        — Mai mult? ai întrebat uitându-te la trupurile noastre acoperite doar de jumătate din pătură. Ce poți să vrei mai mult de-atât?

           Vezi iubito, asta nu ai înțeles tu. Tot ce simțeam eu pentru tine nu se rezuma doar la intimitate, pentru că eu te-am iubit înainte de acel moment, și clar te iubeam și după.

        — Ai dreptate Ria, nu vreau mai mult! am spus în timp ce îmi căutam hainele pentru a mă îmbrăca. Asta a durat oricum prea mult timp! am completat, adunând de pe jos portofelul și pachetul de țigări.

          În tot acest timp tu m-ai privit strângând tot mai tare pătura în jurul trupului tău gol. Nu ai încercat să mă oprești deloc. Și poate doar de un cuvât aș fi avut nevoie ca să rămân, dar nu l-am auzit nici măcar atunci când te-am întrebat: