Coridorul patru (Finalizată)

Zece

 

Undeva, cândva, exista un ,,noi".

          Nu știu dacă asta o să ți se pară ciudat, dar după examenele finale, după acea nebunie cu admiterea la facultate și după ce în sfârșit îmi găsisem un loc unde să pot locui pe timpul șederii mele în Michigan, am început să am, mult prea mult, timp liber. Rămăsesem doar cu câțiva prieteni cu care nu mă întâlneam decât în weekend, iar săptămânile treceau foarte greu.

          Îmi făcusem un obicei în a mă plimba în fiecare seară. Nu aveam un traseu prestabilit, deși mă întorceam mereu din drum când obesrvam că pași mă duc spre parcul nostru. Încercam să evit tot ce avea legătură cu tine, încercam să mi te scot din minte și aproape reușisem, cel puțin asta credeam, până în acea seară în care nu m-an întors. 

          Era o oră destul de târzie, aproape miezul nopții, iar eu cutreieram aleile din cartier. Mereu am iubit nopțile de vară, probabil din cauza aerul cald sau din cauza cerului care era atât de plin de stele, ori pur și simplu combinația dintre cele două mă făcea să mă simt mai bine.

          Mergeam cu capul ridicat în sus admirând o stea care parcă strălucea mai tare decât celelalte.

          Prostii, nici o stea nu strălucește mai tare ca cea din ochii ei.

          Aveam dreptate, imaginea ochilor tăi de smoală, după acel sărut, îmi umplea pieptul de furnici și îmi trimitea nenumărați fiori pe șira spinări.

            Diavol-Inger. Alb-Negru. Sud-Nord. Rece-Cald. Bine-Rău.

          Asta erai tu, două opuse ambalate în aceeași cutie. La tine aceea regulă cu ,,opuși se atrag" nu funcționa, pentru că tu îi aveai pe amândoi, îți trebuia doar cineva care le poate face față.

          Nu pot... nu pot să fac asta nici într-o mie de ani. Ea mă copleșește, mă amețește, mă dă peste cap apoi mă pune pe picioare doar dintr-o singură privire. E prea mult pentru mie. 

          Deși între noi nu era nimic, eu încă continuam să mă întreb, cum ar fi dacă? Aveam acest obicei tâmpit de a analiza prea mult lucrurile, îmi făceam numeroase filme în cap, dar sfârșitul fiecăruia era la fel.

          O să-i dau inima mea, iar ea o va lua bucuroasă, dar nu o voi lua pe a ei, nu voi putea. Toată gheata din jurul ei mă va împiedica, și voi sfârșit mort. Nu va mai avea ce să-mi pompeze sângele prin vene odată ce ochii ei negri îi vor părăsi pe ai mei.

          Mai era o singură întrebare, cea la care nu îi puteam găsi nici un răspuns. Prima întrebare pe care ți-am adresat-o în aceea noapte în care te-am găsit stând pe o bancă în parc.

          Păreai atât de ruptă de realitate încât nu ai făcut nici o mișcare când m-am așezat lângă tine. Priveai cerul atât de intens lăsând impresia că vezi dincolo de el. Nu vroiam să-ți perturb liniștea, dar după atâta timp departe de tine voiam atât de mult să-ți aud vocea, să mă pierd în ochii tăi, să-ți simt întreaga atenție pe mine.

           Mi-aș dori să fiu eu echilibrul ei.

         — De ce nu te-ai opus?