Coridorul patru (Finalizată)

Douăzeci și unu

Dragostea înseamnă liniște. Doar că pentru ca ea să fie completă, trebuie ca liniștea să fie și ea completă.

Îmi amitesc perfect acel sunet, un oftat combinat cu un suspin, exact în urechea mea stângă, pe care l-ai scos când brațele mele s-au înfășurat în jurul tău. Te-am tras spre mine, lipindu-mi buzele de ale tale într-un sărut plină de dorință. Tu mi-ai răspuns imediat încolăcindu-ți mânile și picioarele în jurul meu.

Diferența dintre toate celelante săruturi ale noastre și acesta a făcut-o gelozia pe care eu am simțit-o privindu-te dansând, plus dorul ce îmi invadase sufletul de câteva luni bune.

Tu erai exact așa cum îmi aminteam, sau poate puțin mai mult. Aveai tot gust de ciocolată, vodka și țigările nu lipseau nici ele, dar pe lângă, se mai simțea ceva. Ceva foarte intens.

— Afară, ai spus în urechea mea desprinzându-te din sărut.

Fără să stau pe gânduri am făcut întocmai, după ce te-am ajutat pe tine să te pui pe picioare. Mult mai responsabilă decât mine, atunci când am ajuns în parcare nu mai lăsat să mă îndrept spre mașina lui Greg, ci m-ai tras repede spre stația de taxiuri care era pe cealaltă parte a străzii.

Credeam că îl cunosc de undeva pe șoferul taxiului, dar bănuielile mi-au fost confirmate atunci când el a spus:

— La ieșire din oraș? iar tu ai aprobat rapid.

Pe tot parcursul drumului ai stat lipită de portiera dreapta, iar eu de cea stângă. Nu am vorbit, nu ne-am privit și nici nu am simțit nevoia să fac ceva în privința asta. Eram amândoi, într-un spațiu atât de mic, și totuși, păream mult mai departe. Eu mă gândeam la cât era de corect ceea ce facem, dacă greșesc sau nu că sunt din nou lângă tine. Iar tu, ei bine, aici e mai greu. Tu, pur si simplu stăteai și priveai pe geam cu un zâmbet aproape insesizabil în colțul guri.

Gândul că relația ta cu acel băiat s-a terminat mi-a trecut prin minte o dată, dar l-am ignorat. Relație sau nu după noaptea asta o voi uita. Am nevoie doar de un sfârșit. Și îl voi avea acum.

Fără să spunem nimic am urcat amândoi dealul, apoi am urmat cărarea până la zidul de tufișuri de care am trecut fără probleme. Te-ai dus direct la locul în care am ascuns ultima dată pătura și sticla de vodka, și deși trecuse un an întreg, ele erau încă acolo. Nevătămate.

Ai desfăcut sticla și ai luat o îngititură zdravănă apoi mi-ai întins-o zâmbind.

— Ca să funcționeze scuza cu ,,am fost prea băut", ai spus mimând ghilimele în aer.

Am zâmbit fără să vreau. Era exact lucrul la care mă gândeam eu, și anume, să-mi pun comportamentul din acea seară pe baza alcoolului, deși era o mare minciună. Treaz sau beat, oricum nu aș fi putut să-ți rezist.

Am fumat, am băut și am tăcut. Toate întinși pe acea pătură nenorocită. Eram sigur ca tu să faci o mișcare, ca de obicei, așa că am așteptat privind stele. Am așteptat degeaba.

La un moment dat, împrins de furia tăcerii tale și de aburii alcoolului care îmi invadau mintea, am izbugnit șoptind:

— De ce?

— Pentru că nu am putut renunța la tine, ai spus întorcându-te pe burtă și aprinzându-ți o țigară.

— Atunci de ce nu ai renunțat la el? am încercat să rămân calm urmându-ți exemplul.