Coridorul patru (Finalizată)

Doisprezece

Eu eram o-ul ce lega literele ,,N" și ,,i".

— La naiba Paul! Nu sunt minunată, sunt un dezastru, ai strigat ridicându-te de pe bancă și trăgâdu-ți mâna din a mea. Știi ce nu înțelegeți voi? ai întrebat întinzând degetul arătător spre mine. Că voi sunteți cei norocoși. Voi care puteți excela într-un singur domeniu, care știți exact ce aveți de făcut, vă cunoașteți perfect toate atuurile, vocea ți se apropia din nou de țipăt. Eu... eu am toate alea și în același timp nimic.

           Am vrut să te întrerup când vocea aproape ți sa frânt, dar ai ridicat același deget oprindu-mă.

— Pot desena orice, dar numai dacă îl privesc, imaginația mea nu mă ajută cu nimic. Pot dansa, am ritmul în sânge, dar doar când nu sunt privită. Nu aș putea dansa în viața mea pe o scenă. Sunt bună la literarură, dar gramatica nu îmi intră nici cum în cap, mi se pare mult prea grea. Știu o mulțime de informații despre geografie, atat a țării noastre cât și a lumii, și totuși nu pot să reține altitudini, lungimi sau kilometri pătrați, ai expirat nervoasă pe gură, dar nu te-ai oprit. Exact așa funcționază și abilitățile, iar astea mă deranjează cel mai mult.

          Te mai văzusem nervoasă înainte. De fiecare dată țipai și vorbeai încontinuu fără a mai lăsa pe altcineva să obiecteze.

           Dar acum, toată acea furie era diferită, nu era produsă de gesturile Sashei, nici de Greg și interminabilele voastre contradicții și nici de inocența lui Melody. Era exact ca cea din ziua în care am împărțit amândoi o țigară, asta mă speria.

          Mă speria ce urmează după ea, acea privire goală ce îmi face și acum, amintindu-mi-o, pielea să se înfioare. Mă speria că am să văd iadul înghețat din ochii tăi și va fi cauzat de mine. Că va fi vina mea.

Nu îi pot face asta.

— Privește-mă, Paul! Privește-mă și spune-mi ce vezi, ai țipat din nou.

          Te-am fixat cu privirea. Stăteai în picioare, în fața mea, cu mânile împreunate sub sâni. Fiecare mușchi, al corpului tău părea dureros de încordat. Sprâncenele îți erau unite, buzele tale, de care începeam să fiu dependent, erau strâns lipite, iar ochii ardeau în flăcările iadului.

Flăcările ce aduc după ele înghețul.

          Impulsul. El era sigurul ce mă ghida de când te cunoșteam, iar acum exact el a preluat controlul, riducându-mă în picioare și făcându-mă să îmi înfășor brațele în jurul tău. Ai rămas nemișcată, lipită de pieptul meu, suspinând. Îmi era frică să te privesc, ochii tăi în lacrimi aveau să-mi sfâșie inima.

          Printr-un gest tremurat și ușor timid, ți-am dat părul negru după ureche și aplecându-mă am soptit:

— Nu plânge prințeso, apoi ți-am plasat un sărut mic exact sub aceasta, în locul în care pulsul tău bătea frenetic. Când mă uit la tine o văd pe Xenia, prințesa războinică, cuvintele mi-au părăsit gura fără ca măcar să-mi dau seama, dar nu ți-au făcut plânsul să înceteze.

Dimpotrivă, buzele tale scăpau tot mai mult suspine, iar corpul îți tremura puternic.

          Atunci m-am pierdut cu totul, nu știam ce să fac sau ce ar trebui să spun. În minte aveam doar cuvinte banale pe care le spune toată lumea în încercarea de a liniștii pe cineva. Liniștește-te, o să fie bine, va trece, erau absolut inutile.

          Am făcut singurul lucru ce te ajuta mai mult decât orice cuvât și care observasem că are puterea de a te liniști.

          Te-am strâns în brațe cât mi-a permis corpul tău micuț, apoi, cu mișcări line, ți-am ridicat capul de pe pieptul meu depunându-ți un sărut apăsat pe frunte. Ai oftat încet, dar nu m-am oprit, am coborât spre obraji mângâindu-i cu buzele mele, apoi același tratament ți-a atins buzele.

          Atunci m-ai oprit lipindu-ți fruntea de a mea. Ai ridicat leneș privirea spre mine, capturându-mi căpruiul ochilor cu întunericul alor tăi. Un alt oftat ți-a părăsit buzele după care ai înghițit în sec spunându-mi:

— Exact asta este problema.

Nici nu am apucat să-ți rumeg cuvinte căci gura mi-a fost imediat capturată într-un sărut amețitor.

          Deși tu ai inițiat sărutul, mai lăsat pe mine să-l conduc, parcă predându-te. Nu mai simțisem vreodată ceva atat de intens și de copleșitor. Era ca și cum, cu fiecare atingere a buzelor noastre o căramidă, din zidul ce îți înconjura sufletul, se sfărâma, făcându-i loc sufletului meu să intre. Iar fiecare atingere a limbilor noastre părea un sărut al sufletelor noastre, al inimilor noastre.

Zidul de gheață s-a spart, iar noi am făcut schimb de inimi.

          Acel sărut, prințeso, m-a făcut să înțeleg. De fapt, să te înțeleg.

          Aerul ce plutea în jurul tă inspira superioritate, atitudinea ta transmitea putere, iar o singură privire din partea ta putea instala groază până în măduva oaselor. Dar interiorul tău, frumoaso, era exact opusul, fiind mai fragil decât aripile unui fluture. Tot ceea ce tu lăsai la vedere nu era nicidecum o mască, era o parte a ta. Asta erai tu, slabă și puternică în același timp.

          Înțelesesem ce îți lipsea. Erai două opuse așezate pe o balanță ce nu era niciodată în echilibru, pentru că îți lipsea elementul ce le oferea stabilitatea.

           Gri, este echilibrul dintre alb și negru. Primăvara, echilibrul dintre cald și rece. Conștiința, echilibrul dintre bine și rău. Iubirea, echilibrul dintre înger și diavol. 

Echilibrul dintre slab și puternic:

— Curajul, ți-am șoptit desprinzându-mă din sărut.

A/N: Sper din tot sufletul că nu v-am amețit cu acest capitol. Poate este puțin prea, să zicem profund, dar l-am scris și rescris de foarte multe ori ca să-l pot face exact cum mi-am dorit.

Oricum, dacă este ceva ce nu se înțelege mă puteți întreba.

Mulțumesc pentru vizualizări, steluțe și comentarii. Înseamnă foarte mult pentru mine! ❤