MONOLOGURI.

EU.

Am o durere în mine ce nu o pot exprima.Eu...Eu...nu știu ce se întâmplă.Îmi...stă ceva pe suflet;un sentiment ciudat.
Pentru prima oară simt că nu mai am inima împietrită și că...mi-e frică.
Aș vrea să tremur;dar nu am destul curaj.
Aș vrea să plâng;am încercat;nu pot.Au apus de mult timp vremurile acelea în care eram un copil normal.Un suflet...O ființă...Nu mă mai simt de mult că aș fi una.
Parcă aș fi o fantomă prinsă între două lumi:iadul...și lumea noastră.Sau....mă rog,poate două iaduri diferite.Numai că la mine e oscilația dintre lumea viselor,aspirațiilor,dorințelor...și lumea noastră."A noastră"...Numai a mea nu e.Urăsc totul.Îi urăsc. MĂ urăsc.
Am cerut cândva ajutor...De la unii..De la alții...Mai pe direct...Mai pe indirect.Și...m-a ajutat???
M-a ajutat pe dracu!!Am mai mărturisit și altora cum mă simt eu.Ca proasta.Mai bine mă credeau o ciudată.Ceea ce și sunt,de altfel.O recunosc.Și mă simt bine în pielea mea.Nu mă interesează de ce zic alții:chit că zic "de rău"...chit că zic "de bine"... Deși,"de bine"nu au cum! Eu și binele.Hai că am zis-o.
Îmi înec că o fraieră amarul în poezii pe care le scriu degeaba.Nu am nici.o.nădejde.că le va citi cineva.Și dacă le va citi...va fi deja prea târziu.Sufletul meu...e mort de mult timp.Nici nu mai există vreo urmă de umanitate în mine.
De plâns...nu mai plâng.
De râs...HA.HA.; râd din obligație.Ca să nu-i fac pe ceilalți să se simtă cum mă simt eu.
Știu că mai sunt și alții ca mine.Și ȘTIU că nu mai e nimeni ca mine.Simt că eu m-am uscat cel mai mult,sufletește.Mă mint singură.Și a început să îmi placă cum mă simt:"Ca să nu existe dezamăgiri,nu trebuie să existe așteptări.Ca să NU existe așteptări,nu trebuie să existe cineva de la care să le poți avea.".
De aceea am ales ca nimeni să nu mai stea pe lângă mine vreodată: înconjurat de toți... Dar înconjurat de nimeni.Câteva filosofii ale unei copile care a făcut de curând 15.
Venind vorba de asta...
Nu suport să fiu considerată copil!Fiindcă eu sunt ca un adult în gândire!De ani de zile.
Aș vrea să-mi aștern mai des gândurile pe foaie.E prima dată când fac asta.Dar îmi e frică să nu le citească cineva.
Cu toate că,uneori,am vagi momente când aș vrea să vadă cineva dincolo de aparențe,iar EU să văd dincolo de esență.De m-ar putea privi cineva în ochi...să mă înțeleagă cu adevărat...să fie o persoană,măcar una...care să nu mă creadă ciudată.
Mă simt neînțeleasă,neluată în seamă, neapreciată.
Universule!Dacă mă auzi...măcar tu...să știi că aștept după legea compensației!
Aștept să îmi oferi pe o parte ce mi-ai luat pe celelalte.
Să mai aștept??
Cât??! Cât să mai aștept??!
Nu mai aștept deloc!! TU OFERĂ-MI.
Aș sta ore în șir să scriu ce gândesc.Dar...nu știu...Nu am timp...Și...Nu știu...Doar..memorii..