MONOLOGURI.

Filosofia unui bărbat îndrăgostit

Mi-e aşa frig şi e aşa cald aici!
Voi...Nu simțiți căldura asta?
E aşa sufocant!
Ahh,şi parfumul ăsta!
Mi-e atât de cunoscut....
E parfumul ei,al celei mai frumoase flori din lume....al EI.
Şi aş vrea să dau mai multe detalii,dar,ştiți,mi-e frică.
Mi-e frică de ei,să n-o rupă,mi-e frică de ea să nu plece,mi-e frică de mine să nu o strivesc cumva,din neatenție,mi-e frică de VOI,de voi,să nu îmi spuneți secretul.
În fond,nici nu ştiu dacă mă iubește şi,sincer,nici nu ştiu dacă îmi doresc să rup misterul.
Adică,dacă aş rupe misterul...
E ca şi cum aş rupe-o pe Ea,pentru că Ea e cel mai mare mister!
Iar eu nu ştiu dacă aş fi pregătit să fiu El!
Se spune că şi florile vorbesc,deşi...nu le aude nimeni.
Desigur,o floare ca ea nu e pentru oricine.
Cred că eu o aud şuşotind,în bătaia vântului...
Ori sunt eu nebun,doar mi se pare,ori...chiar aşa e!
(Către public)Voi ce ziceți?
O auziți?
Stați!
Ați văzut-o vreodată,ca să o auziți?!
Nu!De aia nu o puteți auzi şi înseamnă că eu nu sunt nebun!Da!
Dacă ați vedea-o pe ea,ați putea înțelege că floarea e mai mult,mult mai mult decât o tulpină subțire,o corolă aleasă şi ce atuuri mai are floarea.
Şi nu v-ar mai fi aşa la îndemână să rupeți o floare,doar ca să vedeți dacă vă iubește.
Sunteți nişte egoişti!
Criminali!Mi-ați rupt floarea!
Cu mult înainte să o fi văzut eu stând printre buruienile alea...
Stătea atât de falnică,de mândră,de semeață,de măreață!
Mă umbrea cu mândria ei,mă fascina!Mă ducea de la agonie la extaz.Mă transforma din Yin in Yang.
Asta...Până am realizat că era ruptă.
Ruptă din rădăcină,iar rădăcina uscată,însetată,aproape moartă.
Iar floarea...floarea măreață,semeață,mândră şi falnică...se răzma,de fapt,de buruienile alea care profitau cu neruşinare de agonia rădăcinii ei.
Iar eu,prost,nătâng şi superficial,am văzut doar aparențele.
Până când azi am realizat că mândria ei e o mască a slăbiciunii.
Ce bine o ascundea...
Voia să mă facă să cred că e altfel decât e!
Îmi voia respectul,atenția,adorația,şi nu ştia cum să îl obțină.
Aşa că s-a gândit să fie aşa mândră şi arogantă;s-a îndepărtat când am vrut eu să mă apropii,să îi simt aroma.Iar ea...floarea mea perfectă era,de fapt,ruptă şi răzmată pe nişte buruieni.
Şi,realizând asta,o văd şi mai perfectă.
Tu...Cum o vezi?
O vezi măcar?
Sau nici n-ai zărit-o?
Da,da..Era pe acolo,prin mulțime...
Mult prea diferită de toate celelalte,mult prea diferită decât ar realiza ea vreodată.
Până şi între flori se face diferența!Care mai de care e mai sofisticată!
Care are petalele mai mari,coloritul nai frumos,mirosul mai boemic,tulpina mai fină şi subțire.
Şi,după toate aceste criterii,florile se împart cu mândrie în mai multe categorii,rezumate superficial în 2 mari grupe:"frumoase" şi "urâte".
Şi toate viețuitoarele zic clar şi răspicat că există standarde clare,după care au fost florile divizate aşa.
Dar eu zic:Ce-mi pasă mie de detalii,când acum pot simți substratul?!
Detaliile sunt de prisos şi se modifică cu timpul.
Ele sunt o completare a întregului!
Linia din jurul unui cerc.Dar,halal linii,dacă nu-i vezi punctul!
Ca la matematică,aşa-i şi cu dragostea asta.
Floarea mea...E a mea,oricât ar duce-o vântul.
O voi prinde de oriunde ar ajunge,cât vrea să fie prinsă.
Şi mi-e frig,da.
Exact de aia.
Că bate vântul...
Şi încă reușesc să mă încălzesc doar cu amintirile cu Ea.
Cu Ea,femeia,floarea.
V-ați prins?
Şi eu pe Ea,aievea,chiar dacă bate vântul.