MONOLOGURI.

Știu.

(O cameră întunecoasă.Se aprinde lumina.O fată cu machiajul întins aiurea pe toată fața,de la lacrimi,stă pe scaunul din mijlocul încăperii,foarte relaxată și cu un zâmbet straniu pe buze.Când lumina se aprinde din ce în ce mai mult,se uită în spate,peste umăr și urmărește pe "cineva"cu privirea.De fapt..era doar ea în încăpere.Doar ea...Și atât.Când ea și persoana din capul ei sunt față în față,zice):
Ștthh!(Îi face semn să tacă.)Știu că sunt bolnavă.Nu trebuie să îmi spui de două ori.
Știu că sunt nebună,nu trebuie să îmi repeți asta zilnic.
Știu că sunt urâtă,nu trebuie să mă târăști până în fața oglinzii pentru asta.(arată înspre o oglindă spartă de pe perete.)
Știu că sunt proastă.Doar din cauza asta am ajuns așa.
Știu,știu știu așa de multe...
Încât în veci nu ți-ai putea imagina.
Știu mai ales că ești orb.Că în atâția ani petrecuți cu mine nu m-ai cunoscut câtuși de puțin.
Știu că ești ignorant,că nu ai vrut nici măcar să încerci.
Eu sunt cea care știe totul.
Iar tu!Tu nu știi nimic.
Absolut nimic.
Și nu că ar trebui să știi prea multe.
Dar un lucru esențial îți scapă așa facil printre degete...Degetele acelea pe care le fixai în părul meu cu brutalitate și nicio urmă de regret!!(Devine nervoasă pentru câteva momente,dar se calmează brusc.)
Îți scapă așa facil acel lucru...
Ție îți scapă..Că nu-s moartă.
(Râde cu subînțeles, plină de satisfacție.)
Nu există crimă perfectă!
Iar tu(arată cu degetul spre el,amenințător)..Ar fi trebuit să știi asta cu desăvârșire.Doar ești expert în de-astea.Omorai nestingherit suflete nevinovate, ștergând cu minciunile tale nesfârșite orice urmă de umanitate din inimile lor.
Prin a lor.. Înțelegându-se și a mea,desigur.(Se ridică de pe scaun și se plimbă în jurul lui.)
Știu când ești.
Cu cine ești!
Știu ce faci.
De ce tot aia!?
Știu unde ești.
De ce numai acolo!?
Dar nu am știut niciodată cum te simți.
Dar NICIODATĂ!
Erai un mister...Un mister mult prea greu de pătruns,pentru o puștoaică,ca mine.(cu mâinile proptite de spătarul scaunului)
Da,și cum spuneam.
Nicio crimă nu e perfectă!
Deci ai crezut că poți scăpa de mine...
Foarte interesant! Până aici,totul are sens!
Dar..Nu era mai ușor să mă omori chiar tu?Ca să fii sigur?
De ce a trebuit,dragul meu,să te chinui să mă închizi într-un spital de bolnavi psihic și după să comanzi să i se dea foc?
Să mai omori și pe alții?
Nemernicule!Criminalule!
Monstrule!Asasinule!
Nebunule!(Are o criză de nervi.)
Da,nebun!Dintre noi doi,să știi că tu ești singurul nebun de aici!
Ani de zile i-ai pus pe nemernicii ăia să îmi facă injecții,să-mi pună cămașă de forță,să îmi facă electroșocuri!!
Atâta chin!?
De ce atâta chin!?
Nu puteai mai ușor să îmi pui pistolul la tâmplă și să tragi!!?
Dar nuuu!!Era mult prea ușor, așa-i??
Așa-i??
Răspunde!!
De ce voiai să mă chinui în halul ăsta!??
Credeam că mă iubești!Credeam că vom fi fericiți împreună mereu!Pân' la adânci bătrâneți!
Credeam...(plânge nervos).
Mi-ai făcut atâtea!
Atâtea lucruri monstroase!Lucruri care doar ție ți-ar fi putut da prin cap!
Și după toate astea...Ar trebui să te urăsc??
Să te blestem??
Să îți fac zile fripte??
Dar nu!Nu am făcut-o și nici nu o voi face!
Și știi de ce??
Fiindcă viața ta este deja un haos..Și...pentru că te iubesc!
Iar pentru asta...Am să îți curm suferința!
(Scoate pistolul și trage.Vede fără nicio remușcare ființa imaginară prăbușindu-se pe podea.I-a curmat suferința.)