Love without barriers

Love without barriers - Capitolul 30

        Desi in teorie se spune ca de 14 februarie, Valentine’s Day, numai cuplurile isi ofera cadouri, sau indragostitii, sau admiratorii, eu am primit totusi atat de la Nick, cat si de la Mich. Primul alesese niste superbi trandafiri albi, iar cel de-al doilea niste absolut minunati boboci rosii. Iar cand am ajuns la scoala, pe banca mea erau o gramada de flori, care mai de care mai frumoase si parfumate. Deasupra, vreo alte cateva biletele pe care scria “Pentru Ade/Adelaine”.

-          Ce-I cu astea? Am intrebat-o razand pe Mell, ce se uita zambind la trandafiri.

-          Sunt pentru tine. Inainte sa vii s-au perindat pe-aici cativa baieti, intreband in ce banca stai si ta-na! Dar Nick nu a trecut pe-aici, zise ganditoare.

         Nu trebuie sa va mire gandul ei. Nick era una dintre vedetele scolii, atat pentru frumusete, comportamentul lui, cat si pentru spectacole. Iar eu, o straina, cu adevarat, nu numai ca eram atat de buna la invatat, luasem si preselectia pentru rolurile principale cat, si mai ales, furasem inima unui baiat atat de dorit. Toata scoala stia de presupusa relatie pe care o aveam cu Nick si stia, desigur, cat de legati suntem unul de altul.

        Nu mica mi-a fost mirarea cand, la vreo 3-4 zile, am fost asaltata atat de fete, cat si de baieti, de aceleasi intrebari ca la inceputul scolii. Doar ca, fata de atunci, Nick nu se mai comporta chiar ca un indragostit cu mine.

-          Si nici nu va trece, nu pentru ceea ce astepti tu, i-am zis zambindu-i. Si chiar atunci, clopotelul suna, iar dupa un minut proful intra in clasa si ziua a continuat cat de cat normal, exceptand cererile de a iesi cu diversi baieti.

        Doar ca, in seara aceea, m-am gandit brusc ca ceea ce facusem era o greseala. Prin acel trandafir, ii aminteam de mine. Iar el nu avea nevoie de asa ceva. Dar déjà-l primise.

        Era vineri seara. Era Ziua Indragostitilor. M-a sarutat intr-o vineri. Ne-am despartit intr-o vineri … Era ora 10 seara. Jane lucra. Eu eram singura. In casa era prea cald. Gandurile erau prea multe. Eram prea obosita sa le fac fata. Ma saturasem de ele. Aer …

        Si la nici 10 minute dupa asta, eram afara, cu lacrimi udandu-mi obrazul rece, neapucand sa ajunga la barbie, caci inghetau. Mergeam pe strazile inghetate, cu frigul biciuindu-mi fata, cu mintea incepand a se limpezi. Incercam sa fiu atenta, pentru a nu cadea.

        Sa zambesti, avand lacrimi in ochi. Sa razi, cu lacrimile udandu-ti obrajii.

-          Ade?! Dar stiu ca tie-ti place sa iesi tarziu! Am auzit o voce cunoscuta si m-am intors pentru a-l vedea pe Mich la 5 pasi in spatele meu. Vazandu-l, am simtit nevoia de a fi protejata. De a ma simti protejata. M-am dus in fata lui, mi-am ridicat capul pentru a-I vedea fata, ce exprima numai ingrijorare si bunatate, si l-am imbratisat strans. Nu m-a intrebat nimic. Doar a stat acolo, in frig, punandu-si protector mainile in jurul meu, sprijinindu-si obrazul de fesul meu.

-          Hai sa te conduc acasa. Aproape ai inghetat.

-          Nu, nu vreau acasa. Eu mai stau. Dar te conduc eu pe tine. Nu ar trebui sa stai asa tarziu. El izbucni in ras.

-          Auzi la piticuta asta mica! Zise cu afectiune. Nici gand. Nu te las singura. Desi … Ai vrea sa vi la mine sa bei o ciocolata calda? Macar sa te incalzesti, si apoi te-aduc eu acasa. Promit sa fiu cuminte. Fu randul meu sa izbucnesc in ras.

-          Dar ce vor zice ai tai?

-          Nu sunt acasa. Se intorc peste 2 zile, zise incercand sa para nepasator, dar am vazut prea bine ca de fapt i-ar fi dorit langa el.