Infractoarea din sectia de politie

CAPITOLUL 1

Mama mea a murit cand mi-a dat nastere.Nu am avut ocazia sa petrec un moment cu ea.Nu am avut ocazia sa ma invete sa merg pe bicicleta,sa ma invete cu sa mi aplic machiajul,nu am avut ocazia sa-i povestesc despre prima dragoste,despre primul meu sarut,nu a putut sa ma invete cum sa trec peste o despartire sau macar sa ma invete sa gatesc.

Imi lipseste mult.Sunt lucruri care as fi vrut sa le fi invatat de la o femeie,de la mama mea si nu de la tatal meu.

Nu-mi povesteste despre ea.Stiu doar ca a fost o femeie frumoasa,cu ochii albastri,parul lung si negru exact ca mine.Era blanda,incerca sa-i  ajute pe cei din jurul sau cand de mult putea,insa soarta nu a lasat-o sa si continue viata si sa se bucure de "micile" placeri ale vietii ca de exemplu sa-si creasca propriul copil.Tatal meu mereu ia invinuit pe doctori,ca nu si-au dat silinta sa o salveze.Au zis:"Nu s-a mai putut face nimic".Insa tatal meu nu i-a crezut si uraste doctorii de atunci,trasmitandu-mi si mie aceasta ura spunandu-mi ca sunt niste persoane care lasa oamenii sa moara cu zile si ca au muncit atatea ani degeaba.

Poate are dreptate pana la urma.Nu salveaza oameni cu adevarat,doar ii indoapa cu pastile luni chiar ani intregi,iar la sfarsit mor lasand familia si prietenii plangand in urma lor.Nu zic ca politistii sunt mai straluciti,sunt unii care stau toata ziua la birou band cafea si mancand gogosi si cu o groaza de dosare nerezolvate pe birou.Dar macar unii dintre ei salveaza oameni de la un pericol iminent.

Cand mama a murit parca o lumina din ochii negri ai tatei a disparut,lasand ochii mai intunecati decat ar fi in mod normal.Tata m-a invatat sa fiu puternica,m-a invatat de mica sa lupt,sa stiu sa ma apar singura.La scoala,copiii erau speriati de mine chiar daca nu am ranit pe nimeni,cu exceptia celor care se luau de cei mai mici,mai slabi.Le luam apararea celor raniti si care aveau nevoie de ajutor si ma razbunam pe cei care erau vinovati.De obicei castigam lupta,fiind mai mica ca batausii liceului,dar mai rapida cu mult decat ei.

Tata insa nu era mandru de mine ca ii aparam pe cei slabi.Ma certa,zicandu-mi ca sunt slaba si ca nu ar trebui sa-i apar pe cei care au nevoie de ajutor,ba din potriva,sa-i ajut pe cei rai.

Usor,usor am ramas fara prieteni.Toti au fugit de mine.Le era frica de tatal meu dar si de mine in acelasi timp.Am ramas singura,fara nimeni alaturi.Timpul a trecut si am terminat liceul intr-un final,iar tatal meu devenea din ce in ce mai rau,mai egoist,voiam sa imprastie suferinta in jurul lui,sperand ca o sa vreau si eu acest lucru,dar se insela in privinta mea,mereu a facut-o.Si mie imi lipseste mama,dar asta nu m-a facut sa-i ranesc pe cei din jurul meu,ba din potriva,am vrut sa-i ajut.

Am inceput sa-l urasc pe tatal meu,dar nu am incetat sa sper ca se va vindeca de moartea mamei si va deveni o persoana mai buna.Lucruri ciudate se aud uneori,tipete,dar nimeni nu-mi explica nimic,niciodata.Simt ca mi ascunde ceva.Nu vreau sa ma gandesc ce e.Poate nu voi afla niciodata..sau poate intr-o zi va aparea o persoana care sa-mi deschida ochii si ma va ajuta sa scap de aici si sa ma ajute sa nu mai fiu singura.In sufletul meu stiu ce se petrece,dar poate nu vreau sa recunosc inca.