În urma unui accident teribil, viața unei adolescente se schimbă în totalitate. Vanessa Smith își pierde marea iubire intr-un accident de mașină. Timp de patru ani ea încearcă să treacă peste. Se mută într-un nou oraș sperând că viața i se va schimb...
Am rămas uimità la vederea gestului de mai devreme și a cuvintelor rostite chiar de el. Nu îmi vine să cred că sunt aceleași cuvinte pe care mi le-a spus și Din înainte să moara.
I-am promis că nu voi plânge și nu am putut să mă țin de cuvânt. L-am dezamăgit. I-am dezamăgit pe amândoi cu atitudinea mea de mai devreme. Cred că Eden crede că sunt vreo sentimentală, fiindcă par cam sensibilă doar la auzirea unor vorbe.
Eden îmi aduce aminte de Din. Întrucat amândoi au acei ochii verzi.. Acel jar verde ce te întrepătrunde imediat. Te face să te simți inferior și să creezi o slăbiciune ce constă în dorința nemărginită de a vedea acel jar verde în fiecare zi.
Eden are părul negru ca abanosul ce-i stă într-un mod ciufulit, drăguț. Pielea lui are un pigment diferit, are culoarea caramelului, iar buzele lui cărnoase si rozalii te stârnesc spre interzis. Privirea lui mă fulgera constant, căci mai devreme nu i-am dat un răspuns. Dacă privirile ar ucide, acum sigur aș fi moartă căci, aciditatea cu, care mă privește îmi stârnește interesul. Nu știu de ce, dar simt nevoia să mă contopesc cu el sub clar de lună, căci afara s-a întunecat, timpul ne-a cam înșelat.
Văd că încă obișnuiește să-mi tragă clapă în continuare, nu prea se împacă bine cu mine.
-Eden, eu nu pot! îi spun cu teamă în glas.
Iar când privirea lui mă ațintește câteva picături de lacrimi fierbinți își fac apariția pe obrazul meu. Îmi mușc cu putere buza inferioară până când simt gustul metalic al sângelui.
Simt cum tot corpul îmi amorțește sub privirea lui verde de smarald, ce m-a fermecat pe loc de când l-am întâlnit.
-Ce nu poți, Vanessa? mă întreabă confuz și cu subînțeles.
Privirea îi este absorbită de teamă și își umezește buzele uscate parcă cu încetinitorul pentru a vedea efectul asupra mea.
-Eu nu pot, nu pot să mă mai îndrăgostesc. Nu pot! abia spun printre lacrimile ce-mi inundă fața.
Privirea mea cade pe palmele lui ce se strâng și se frământă de furie. Tresar atunci când îsi încleștează pumnii.
-Si de ce nu ai putea? Povestește-mi! vocea lui impunătoare îmi răsuna în timpane și aproape că mă face să-i povestesc acum pe loc, tot ce mi s-a întâmplat.
Dar nu pot! Nu pot să-i povestesc, nu când înca sufăr, nu când mi-aș face singură rău doar pomenind numele iubitului meu.
Inima îmi spune să am încredere în el, dar rațiunea mea nu vrea nici o secunda să clacheze. Așa că am să aleg să nu-i spun încă. Am să-i povestesc la momentul potrivit, toate cele întâmplate. Asta doar daca e dispus să mă aștepte.
-Nu acum. Încă nu e momentul.Doar așteaptă! îi spun cu repeziciune în glas căci lacrimile mi s-au scurs pe buze și acum pot simți gustul lor sărat. Esti dispus sa astepti? Pânăcândvoifipregătită? Îl întreb încet pentru a clarifica ceea ce tocmai urmează să fac.
Mă ațintește cu privirea lui verzuie și îmi mângâie buzele cu vârful degetului.
-Te voi aștepta, iubito! Cât timp ai tu nevoie, căci.. Te iubesc!
Am tresărit la vorbele lui duioase și am zâmbit la apelativul ce la folosit pentru a mi se adresa.
În momentul de față mi-aș da câteva palme pentru zâmbetul kilometric ce mi se zărește pe chip. Simplul gând ca el mă socotește drept iubita lui îmi surâde la maxim, întrucăt simplul fapt că el nutrește sentimente pentru mine mă face să mă înfior și să cred că ar trebui să nu mai fiu așa aspră cu el și să nu-l mai resping.
-Mulțumesc! Și eu cred că simt ceva pentru tine. îi spun cu un glas timid și îmi încolăcesc brațele în jurul ochilor, de rușinea ce tocmai am spus mai devreme.
Nu pot să nu observ printre crăpăturile degetelor ca a zâmbit la auzirea vorbelor mele. Buzele ii s-au curbat într-un zâmbet perfect, lăsând la iveala dinții lui ca niște perle albe ce sclipesc în lumina lunii.
Jarul verde mă privește cu tandrețe și nu-și poate lua privirea de la mine.
-De ce te uiți așa la mine? făcându-mi curaj îl întreb timidă.
A surăs probabil de naivitatea mea de nedescris, cred și eu, la cât de naiva sunt.. Poate să mă păcălească până și un copil de cinci ani, iar eu să-l cred cu zâmbetul pe buze.
Văd cum își face curaj și se oprește din surâs, îmi apucă o șuviță de păr rebel și mi-o dă dupa ureche.
-Mă uitam la cât de naivă ești!
Boom spus și confirmat. V-am spus că fix la asta se gândea. Păi gând la gând cu bucurie sau nu era așa, oricum...
-Stii de ce sunt facute gaurile din jurul degetelor noastre? ma intreaba dornic sa-mi afle raspunsul. E ca un copil mic, ce afla ca îi vei cumpara o jucarie noua.
-Nu știu. De ce? Îl întreb curioasă și nu pentru că aș vrea neapărat să aflu ci pentru că vreau să văd în ce mod îmi relatează chestia asta.
-Găurile din jurul degetelor noastre sunt pentru că avem nevoie de ele. Caîntr-ozicinevasăvinășisălecompleteze. Vezi? Uite așa! E ca și cum noi am fii îngeri și am avea o singura aripa, iar pentru a zbura trebuie să stăm unullângăcelălalt. Iubirea are atât de multe înțelesuri încât nu poți să o relatezi în câteva cuvinte. Iubirea se justifică atunci când simți că inima ta îi aparține cuiva și că inima cuiva îți aparține ție.
Spune cu zâmbetul pe buze. Este așa de frumos când zâmbește, doamne.. L-aș strănge în brațe și nu i-aș mai da drumul niciodata. Îl iubesc. Pentru prima dată dupa patru ani, iubesc din nou. E mirific, acest sentiment te trezește la viata.
Simt că am murit și am înviat pentru el. Doar pentru el.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
